Înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit, stimaţi ascultători. În ultima vreme, dacă m-a întrebat cineva când vin la Timişoara, am spus că vin în mai, după Sfintele Paşti. Şi iată că am ajuns aici înainte de vremea hotărâtă de mine. Am venit cu bucurie şi nădejdea bucuriei, aşa cum am venit de fiecare dată până acum. Sunt la a opta cuvântare aici în Timişoara. Pentru întâlnirea din seara aceasta mi s-a propus tema "Viaţa în Înviere". Ar fi vorba despre viaţa cea nouă, întemeiată pe Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, despre viaţa învăluită de Învierea Mântuitorului nostru, despre viaţa cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, despre o viaţă izvorâtă din conştiinţa Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, despre viaţa întemeiată pe Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este pentru noi credincioşii o realitate pe care o trăim şi o sărbătorim. Rânduielile Bisericii noastre sunt făcute în aşa fel încât noi suntem pătrunşi de credinţa în Învierea Mântuitorului şi o trăim. O trăim în general şi o trăim în special. În special o trăim la Sfintele Paşti când se spune: "Ziua Învierii, popoare să ne luminăm; Paştile Domnului, Paştile; că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruinţă". Şi: "Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat, veselia cea veşnică". La Sfintele Paşti totul e în aşa fel rânduit încât se poate spune: "Acum toate de lumină s-au umplut, şi cerul, şi pământul şi cele de dedesubt; deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos întru care s-a întărit". Sunt cuvinte pe care sfânta noastră Biserică ni le pune la îndemână ca să înţelegem că învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o realitate pentru toţi credincioşii, nu numai în înţelesul că ne gândim la înviere, ci în înţelesul că învierea Mântuitorului nu este numai învierea Lui, ci este şi învierea noastră.

Dar Învierea Mântuitorului nu se prăznuieşte numai la Paşti, ci, cu câteva excepţii, în fiecare duminică de peste an. Fiecare duminică este un rezumat al Paştilor, fiecare duminică ne angajează întru trăirea şi prăznuirea învierii Mântuitorului nostru. La slujba de dimineaţă din duminici, la Utrenie, este rânduială să se citească din Sfânta Evanghelie părţi în care este relatată învierea Domnului şi arătările de după ea. După ce se citeşte din Sfânta Evanghelie despre învierea Mântuitorului, urmează o alcătuire la sfintele slujbe care ne îndeamnă la închinarea ce trebuie să o aducem învierii, şi ni se spune aşa: "Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus". Este bine să reţinem cuvântul "Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus", adică nu ni se spune: auzind noi despre învierea Mântuitorului, ci ni se spune "văzând" noi Învierea Mântuitorului. De ce se spune aşa? Pentru că credinţa noastră în învierea Mântuitorului înseamnă vederea învierii. Cine crede în învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos vede pe Domnul Hristos Cel înviat. E convins de faptul că Domnul Hristos a înviat, şi fiind convins, vede învierea. Credinţa ţine loc de vedere. Deci "Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus".

S-au închinat oamenii şi înainte de înviere Mântuitorului. Se spune de pildă că Magii de la răsărit au căzut cu feţele la pământ şi s-au închinat Pruncului Iisus. Se spune că ucenicii, după ce Domnul Hristos a mers pe mare şi după ce a potolit furtuna care era atunci, fiind în corabie cu Mântuitorul, au căzut în faţa Lui şi s-au închinat şi au zis: "Tu eşti Fiul lui Dumnezeu". Se spune despre un om din mulţime care s-a dus în faţa Mântuitorului şi I s-a închinat Lui, iar tânărul cel bogat s-a dus şi s-a închinat Mântuitorului şi a vorbit cu Mântuitorul. Deci închinări aduse Mântuitorului au fost şi înainte de înviere, dar închinarea cea după înviere, închinarea mironosiţelor de pildă, care au căzut la picioarele Domnului nostru Iisus Hristos şi le-au cuprins şi s-au închinat Lui, era altfel de închinare decât închinarea celorlalţi dinainte de înviere. Şi de aceea când spuneam "Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus" înseamnă că şi noi trebuie să avem în vedere închinarea cea deplină din conştiinţa că Domnul Hristos cu moartea pe moarte a călcat.

Domnul Hristos este Unul Cel fără de păcat. După ce mărturisim dorinţa noastră de a ne închina Mântuitorului, mărturisim totodată şi dorinţa de a ne închina Crucii Mântuitorului, care este simbol al jertfei Mântuitorului şi care, ca simbol al jertfei Mântuitorului, este o amintire despre iubirea Lui. Şi zicem: "Crucii Tale ne închinăm Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim". Vorbim cu Mântuitorul, Îi cinstim Crucea, deci jertfa, iubirea arătată în jertfă, şi apoi şi Învierea "o lăudăm şi o mărim" şi zicem mai departe "că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim". Şi ca şi când nu am fi mulţumiţi cu ceea ce facem noi înşine, îi chemăm şi pe alţii să facă la fel şi zicem: "Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea". Şi mai departe: "Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat". În această alcătuire de la sfânta slujbă de dimineaţă din zilele de duminică noi arătăm că suntem convinşi de învierea Domnului Hristos, că trăim din învierea Domnului Hristos, că prăznuim învierea lui Hristos şi preamărim învierea Mântuitorului nostru.

Tot în zilele de duminică, la aceeaşi sfântă slujbă, spunem şi un cuvânt adresat Maicii Domnului. Şi spunem aşa: "Prea binecuvântată eşti Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din tine iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât şi noi am înviat. Pentru aceasta cântând strigăm: bine eşti cuvântat Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce bine ai voit aşa, mărire Ţie". Aducem mărire Mântuitorului nostru pentru că a binevoit să facă tot ce trebuie de făcut ca să putem fi siguri de libertate, de libertatea de blestem, să fim biruitori ai iadului, să nu mai existe pentru noi întunecare şi asuprire sufletească, dar cuvintele acestea le spunem Maicii Domnului: "Prea binecuvântată eşti Născătoare de Dumnezeu Fecioară - de ce? - că prin Cel ce S-a întrupat din Tine", adică prin Iisus Hristos, s-a nimicit iadul, s-a nimicit moartea, s-a nimicit blestemul, Adam a scăpat de păcat, Eva s-a eliberat şi ea. Şi noi înşine înţelegem în alt chip moartea şi nu ne mai temem de moarte pentru că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a biruit moartea. De aceea aducem mărire şi Mântuitorului nostru şi aducem cinstire şi Maicii Domnului.

Mai departe vorbind cu Mântuitorul, spunem: "Înviat-ai din mormânt Hristoase Dumnezeule şi legăturile iadului ai rupt; stricat-ai osânda morţii Doamne, pe toţi din cursele vrăjmaşului mântuindu-i, arătându-Te pe Tine Apostolilor Tăi i-ai trimis pe ei la propovăduire şi printr-înşii pacea Ta ai dăruit lumii, Unule mult milostive". Îi spunem Mântuitorului nostru credinţa noastră, convingerea noastră, că El care a înviat, a dăruit pace celor ce cred în El, celor ce cred în învierea Lui. Şi a dăruit Domnul Hristos şi pace, şi bucurie, şi iertarea păcatelor, şi binecuvântare, şi toate acestea sunt roadele învierii. Să ne aducem aminte de pildă de cei doi călători spre Emaus care au vorbit cu Mântuitorul pe cale şi care s-au bucurat de prezenţa Mântuitorului şi care au mărturisit că era inima lor întru ei arzând când le vorbea Mântuitorul, cel înviat, pe cale. Şi aşa au fost cuprinşi de bucurie, încât s-au întors la ceilalţi ucenici să le spună că Domnul Hristos a înviat din mormânt.

Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul său de la Paşti îndeamnă pe credincioşi să se îndulcească de ospăţul credinţei, să ia din bogăţia bunătăţii şi spune: "Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat împărăţia cea de obşte. Nimenea să nu se tânguiască pentru păcate, că iertare din mormânt a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului. A stins-o pe ea - adică pe moarte - Cel ce a fost ţinut de aceea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât la iad. Amărâtu-l-a pe el fiindcă a gustat trupul Lui. Şi aceasta mai înainte apucând Isaia, a strigat: <>" Sunt urmările pentru credincioşi ale învierii Domnului nostru Iisus Hristos: omorârea morţii, sfărâmarea iadului, cum zicem noi într-una din stihirile de la Paşti: "Prăznuim omorârea morţii şi sfărâmarea iadului; şi lăudăm pe Pricinuitorul, pe Cel Unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri şi prea mărit". Credem în puterea învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi de aceea o prăznuim, o sărbătorim.

Pentru noi învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o realitate, o realitate aşa cum a fost pentru ucenicii care L-au întâlnit pe Mântuitorul înviat, o realitate aşa cum a fost pentru femeile mironosiţe care L-au auzit pe Mântuitorul spunând "Bucuraţi-vă" şi "Nu vă temeţi" (Matei 28, 9-10). Învierea Domnului Hristos este pentru noi o realitate cum a fost pentru Sfântul Apostol Toma care a zis "Domnul meu şi Dumnezeul meu" (Ioan 10, 28). Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o realitate cum a fost o realitate pentru toţi cei care au venit în legătură cu Mântuitorul cel înviat. Ne bucurăm şi noi de învierea Domnului Hristos cum s-au bucurat ucenicii văzând că este Domnul, şi primim în sufletul nostru pacea pe care o dă Mântuitorul şi pe care a dat-o ucenicilor Săi când, după înviere, a spus: "Pace vouă!". Şi de fiecare dată când S-a întâlnit cu ucenicii le-a spus "Pace vouă!" (Luca 24, 36; Ioan 20, 21. 26). Aceasta este credinţa noastră şi temei pentru o viaţă curată, pentru o viaţă sfântă. Învierea Domnului nostru Iisus Hristos intră în existenţa noastră.

După ce ne-am convins de realitatea acestui fapt, pentru noi realitatea aceasta este o realitate, sau trebuie să fie o realitate schimbătoare de suflet. Întrebarea este: cum poate cineva să ajungă să se convingă că Domnul Hristos a sfărâmat moartea şi iadul, cum poate cineva să ajungă să fie încredinţat de adevărul că Domnul Hristos a înviat din mormânt? Pentru că cei care au ajuns să mărturisească învierea Domnului nostru Iisus Hristos, cei care au ajuns la convingerea acesta n-au ajuns dintr-o dată, ci mai întâi s-au îndoit. Mulţi s-au îndoit. S-a îndoit Sfântul Apostol Toma, dar nu numai el s-a îndoit. S-au îndoit şi ceilalţi ucenici. Cei doi călători care mergeau spre Emaus şi ei au spus: am auzit de la nişte femei din cercul nostru că ar fi văzut şi vedere îngerească mergând la mormânt, şi au găsit mormântul gol de trupul Domnului Hristos, şi că li s-a spus că Hristos a înviat (cf. Luca 24, 22-24). Ei spuneau aceasta ca o informaţie, Îi spuneau Mântuitorului de ceea ce se spune, nu de ceea ce credeau ei. Pentru că dacă ar fi crezut, n-ar fi fost în întristare. Domnul Hristos le-a şi spus: "Pentru ce sunteţi trişti?" Ei şi-au mărturisit pricina întristării lor şi numai după ce s-au întâlnit cu Domnul Hristos s-au convins de învierea Domnului Hristos. Toţi citim din Sfânta Evanghelie, sau putem să citim, relatările Sfinţilor Evanghelişti despre învierea Mântuitorului, dar aceasta încă nu este destul. De ce? Pentru că nu toţi care citesc relatările despre înviere se şi conving despre înviere. Ci numai Mântuitorul cel înviat ne poate convinge pe noi despre o realitate mai presus de lume, despre "cea mai presus de lume Înviere a lui Hristos".

Lucrurile mai presus de lume, mai presus de fire, nu pot fi înţelese cu puterile firii. Gândiţi-vă la cuvântul acela din Evanghelie rămas de la Domnul Hristos, care a fost rostit către Sfântul Apostol Petru: "Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 17). Numai Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, darul lui Dumnezeu poate deschide sufletul şi-l poate face pe om încrezător în cele ce sunt mai presus de fire, în cele ce sunt mai presus de lume. Aşa încât şi noi, având credinţa în înviere, o avem de la Mântuitorul cel înviat. Şi dacă nu o avem, şi cine nu o are, înseamnă că încă nu s-a întâlnit cu Domnul nici pe drumul care duce la Emaus, nici ca femeile mironosiţe în preajma mormântului din care ieşise Mântuitorul, nici ca Sfântul Apostol Toma care L-a mărturisit ca Domn şi Dumnezeu, nici ca ceilalţi ucenici care totuşi au rămas o vreme în îndoială, dar care s-au convins atunci când L-au auzit pe Domnul Hristos zicând "Pace vouă" şi s-au învrednicit de binecuvântarea pe care le-a dat-o când S-a înălţat la cer. Şi pentru că au primit acea binecuvântare, au putut să reverse din sufletul lor bucurie mare şi să fie în templu şi să laude şi să binecuvinteze pe Dumnezeu.

Stimaţi ascultători, din clipa în care cineva, crezând în Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi în învierea Lui, are această convingere că Domnul Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând, din acea clipă este gata pentru o viaţă nouă, pentru o viaţă în care se mărturiseşte învierea. Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani are cuvinte în care se arată taina schimbării omului prin Botezul creştin. Şi anume, în capitolul al 6-lea al Epistolei către Romani spune Sfântul Apostol Pavel că noi ne-am făcut una cu El, o tulpină ne-am făcut cu Mântuitorul prin Botez, în moartea Lui şi în învierea Lui. Botezul creştin este taina morţii cu Domnul Hristos, taina morţii omului vechi şi taina învierii omului nou. "Precum Hristos a înviat din morţi prin mărirea Tatălui, aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii" (Romani 6, 4) zice Sfântul Apostol Pavel. Noi credem în învierea Domnului Hristos şi ne unim la învierea Domnului Hristos. La slujba Botezului aşa cum o cunoaştem noi, în Biserica noastră drept măritoare, după ce cel nou botezat a primit Botezul şi a primit şi Taina Ungerii cu Sfântul Mir, preotul vorbind cu el îi spune: "Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Acesta este punctul de plecare al vieţii celei noi. Cel nou botezat s-a luminat şi trebuie să ştie că e luminat. Cel nou botezat s-a miruit şi trebuie să ştie că e miruit. Cel nou botezat s-a sfinţit şi trebuie să ştie că participă la sfinţenia lui Dumnezeu. Cel nou botezat s-a spălat şi trebuie să ştie că a primit curăţirea sufletului. Dar lucrurile care se întâmplă tainic sunt împiedicate de multe ori, sau sunt întunecate de multe ori de nepăsarea omului, şi atunci se ajunge la un fel de întunecare, se ajunge la un fel de moarte sufletească, la un fel de lâncezeală, se ajunge la un fel de nepăsare pentru că se adaugă iarăşi păcatele şi patimile, şi păcatele şi patimile duc la moartea sufletului.

Tatăl fiului risipitor din pilda cu fiul risipitor, pe care eu aş numi-o mai bucuros pilda cu tatăl primitor, când fiul său s-a întors spunea celor din jurul lui: "Se cădea să ne bucurăm, că fiul meu a fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi s-a aflat". Şi mai departe tatăl spune fratelui rămas acasă, fratelui fiului risipitor sau celuilalt fiu al său rămas acasă: " Se cădea să ne bucurăm, că fratele tău acesta a fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi s-a aflat" (Luca 15, 24. 32). Învierea din învierea Domnului nostru Iisus Hristos este învierea care se realizează prin întoarcerea de la rău la bine, se realizează prin întoarcerea de la păcat la virtute, se realizează în special prin pocăinţă, care este în primul rând şi în mod special părăsirea păcatului. Când cineva părăseşte păcatul, când cineva socoteşte păcatul drept păcat, atunci ni se deschid perspective noi şi de înţelegere şi de trăire a unei vieţi superioare, a unei vieţi în care se mărturiseşte învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În Epistola către Coloseni, în al 3-lea capitol, găsim cuvintele Sfântului Apostol Pavel care îi îndeamnă pe credincioşii care au înviat împreună cu Hristos, deci pe credincioşii despre care se poate spune "botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh", despre cei ce s-au făcut o tulpină în moarte cu Hristos, o tulpină în învierea Domnului Hristos, despre aceia Sfântul Apostol Pavel zice: "Dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus" (Coloseni 3, 1). Semnul învierii împreună cu Domnul Hristos este căutarea celor de sus. Şi zice mai departe Sfântul Apostol Pavel, ca şi când ar fi uitat ceva principal: "Cugetaţi cele de sus". Înainte de a căuta ceva trebuie să cugeţi la ceva. Prin urmare, unul care a înviat cu Domnul Hristos cugetă cele de sus, caută cele de sus, "unde Hristos - zice Sfântul Apostol Pavel - Se află şezând de-a dreapta Tatălui. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu". Pentru că s-a întâmplat aşa ceva, spune mai departe Sfântul Apostol Pavel, trebuie să "omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ", şi spune care sunt acestea: "desfrâul, necurăţia, patima, pofta rea şi zgârcenia sau lăcomia, care este o închinare la idoli. Pentru unele ca acestea vine mânia lui Dumnezeu asupra fiilor neascultării". Şi mai departe spune Sfântul Apostol Pavel: "Lepădaţi deci şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră - şi adaugă - şi lepădaţi minciuna, pentru că v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou". Dacă ne gândim la aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel înţelegem că nu trăieşte în înviere şi nu trăieşte o viaţă din înviere, o viaţă întemeiată pe înviere, omul care trăieşte în păcate ca acelea pe care le pomeneşte Sfântul Apostol Pavel, adică în desfrânări, în necurăţii, în patimi, în pofta cea rea sau în zgârcenie şi în lăcomie. Este încă în moarte acela care face păcate ca acestea: mânie, iuţime, răutate, defăimare, care are cuvânt de ruşine şi cuvânt de minciună. Şi nu se opreşte Sfântul Apostol Pavel numai la atât, ci adaugă şi cuvinte din care se vede că viaţa unui creştin care ştie de învierea Domnului Hristos, viaţa unui creştin care trăieşte din învierea Domnului Hristos trebuie să fie o viaţă pozitivă. De aceea zice Sfântul Apostol Pavel: "Îmbrăcaţi-vă ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu blândeţe, cu smerenie, cu îndelungă răbdare îngăduindu-vă unul pe altul; dacă are cineva ceva împotriva cuiva, precum Hristos v-a iertat vouă, asemenea să iertaţi şi voi. Şi peste toate acestea îmbrăcaţi-vă cu iubire, care este legătura desăvârşirii, şi pacea lui Hristos care covârşeşte toată mintea să stăpânească în inimile voastre".

Iată, stimaţi ascultători, nişte lucruri care arată că cineva crede în învierea Domnului Hristos, sau în Hristos cel înviat, şi arată că nu-i destul să nimicim negativele din viaţa nostră, ci trebuie să arătăm şi cele pozitive, cum e blândeţea, cum e bunătatea, cum e smerenia, cum e îndelungă-răbdarea, cum este îngăduinţa şi iertarea, cum este iubirea, şi dacă toate acestea se realizează, atunci pacea lui Hristos stăpâneşte în inimile credincioşilor. Şi atunci se împlineşte cuvântul spus de Domnul Hristos după înviere: "Pace vouă". E o făgăduinţă pe care a împlinit-o Domnul Hristos în învierea Sa, iar făgăduinţa a făcut-o când a zis în cuvântarea de despărţire: "Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă, nu daruri cum dă lumea vă dau eu vouă" (Ioan 14, 27). Pacea şi bucuria, pentru că Domnul Hristos de fapt a făgăduit şi bucurie ucenicilor Săi când le-a zis: "Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi, şi ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15, 11). Domnul Hristos le-a şi dat bucurie ucenicilor Săi după învierea Sa, pentru că s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul. S-au bucurat oamenii de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi înainte de învierea Lui din morţi, dar s-au bucurat de învierea Mântuitorului încă şi mai mult, s-au bucurat de El după înviere. Şi Domnul Hristos a vrut ca ucenicii Săi să-şi trăiască viaţa în bucurie, pentru că le-a spus: "Acestea vi le spun pentru ca bucuria mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină". Aşa ceva se întâmplă cu omul care crede în înviere, cu omul care se întemeiază pe învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu omul care a scăpat de puterea păcatului care este pricină de moarte, pentru că plata păcatului, spune Sfântul Apostol Pavel, este moartea. "Ce roade aveaţi atunci când eraţi în neştiinţă?" întreabă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, "Roade de care acum vă este ruşine" (Romani 6, 21-23). De ce? Pentru că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, plata păcatului fiind moartea iar plata virtuţii fiind viaţa veşnică.

Fiecare dintre noi avem o viaţă firească, o viaţă naturală. Dar trebuie să avem şi o viaţă supranaturală, o viaţă care porneşte din Dumnezeu, o viaţă care ne dă ceva din puterea lui Dumnezeu, din darul lui Dumnezeu, din lumina lui Dumnezeu. Sărbătorile noastre toate sunt sărbători ale luminii. Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos aduce lumina cunoştinţei: "Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne mărire Ţie" zicem noi la sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, pomenind de "lumina cunoştinţei".

La sărbătoarea Botezului Domnului nostru Iisus Hristos iarăşi pomenim de lumină şi zicem: "În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, - iarăşi e vorba de lumină - mărire Ţie". Mărire Ţie Doamne pentru toate câte au fost la Botez, mărire Ţie Doamne că Te-ai arătat lumii şi lumea ai luminat. "Arătatu-Te-ai astăzi lumii - zicem noi mai departe la Botezul Domnului Hristos - şi lumina Ta Doamne s-a însemnat peste noi, care cu cunoştinţă Te lăudăm. Venit-ai şi Te-ai arătat lumina cea neapropiată". Mai vorbim cu Domnul Hristos şi cerem lumină de la El când zicem: "Cămara Ta Mântuitorule o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină, şi mă miluieşte". În Troparul din Joia cea Mare vorbim cu cuvinte ca acestea la sfânta slujbă şi zicem: "Când măriţii ucenici la spălarea cinei s-au luminat - e vorba de Cina cea de Taină şi de spălarea picioarelor pe care le-a făcut-o Domnul Hristos ucenicilor Săi - atunci Iuda cel rău credincios cu iubire de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat şi judecătorilor celor fără de lege pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-a dat; - unii s-au luminat şi altul s-a întunecat - vezi, iubitorule de avuţii pe cel ce pentru aceasta - deci pentru întunecare - spânzurare şi-a agonisit? Fugi de sufletul nesăţios, cel ce a îndrăznit unele ca acestea asupra Învăţătorului, Cela ce eşti spre toţi bun, Doamne, mărire Ţie".

Mai departe, la Sfintele Paşti, tot ca o lumină a învierii pomenim lumina când zicem: "Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că mărirea Domnului peste tine-a strălucit; saltă acum şi te bucură Sioane, iar tu, Curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al tău". Învierea Domnului Hristos este prilej de luminare, de lumină, de lumină care izvorăşte din mormântul dătător de viaţă al Mântuitorului, de lumina credinţei, de lumină care luminează sufletele noastre şi ne fereşte de întunecarea păcatului, de întunecarea cu care s-a întunecat Iuda care s-a îmbolnăvit de iubirea de argint. La Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos iarăşi avem în vedere lumina, lumina pe care a revărsat-o Domnul Hristos din fiinţa Sa pe muntele Schimbării la Faţă, pe Muntele Taborului, în prezenţa a trei ucenici, Petru, Iacov şi Ioan şi în prezenţa a doi din proorocii Vechiului Testament, Moise şi Ilie. Şi vorbind noi cu Domnului nostru Iisus Hristos Îi spunem: "Schimbatu-Te-ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta, pe cât li se putea; strălucească şi nouă păcătoşilor lumina Ta cea pururea fiitoare; - nu ne mulţumim să ştim că Domnul Hristos Şi-a arătat mărirea Sa întru lumină faţă de ucenicii Săi şi faţă de cei doi prooroci din Vechiul Testament, vrem şi noi păcătoşii să primim lumină din lumina Lui - pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, dătătorule de lumină, mărire Ţie".

Stimaţi ascultători, lumina Mântuitorului nostru Iisus Hristos trebuie să ne lumineze, lumina învierii Lui, lumina venirii Lui în lume, lumina izvorâtă din mormântul dătător de viaţă trebuie să fie o lumină şi pentru noi, o lumină care să ne depărteze de întunericul relelor, de întunericul păcatelor. Asta înseamnă să ai o viaţă întemeiată pe învierea Domnului nostru Iisus Hristos, să fie o legătură între viaţa noastră şi între învierea Mântuitorului, să se întrepătrundă învierea Mântuitorului cu viaţa noastră, cu o viaţă care să se arate mai presus de viaţa obişnuită. Vorbind în zile de duminică cu Domnul Hristos, spunem uneori cuvinte ca acestea: "Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce eşti Viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea dumnezeirii; iar când ai înviat pe cei morţi din cele de dedesubt, toate puterile cereşti au strigat: Dătătorule de viaţă, mărire Ţie".

Lucrul acesta care s-a întâmplat în istorie, care s-a întâmplat la vremea învierii Domnului nostru Iisus Hristos trebuie să se întâmple şi pentru noi, pentru fiecare dintre noi. Şi se întâmplă. S-a întâmplat lucrul acesta când S-a pogorât Domnul Hristos la moarte, când a murit Mântuitorul, El care este "Viaţa cea fără de moarte", a murit, a primit moarte pentru noi. "Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce eşti Viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât", ai nimicit iadul. Iadul nu poate sta împreună cu raiul, nu poate sta lumina împreună cu întunericul. Unde e lumină nu e întuneric, unde e întuneric nu e lumină, lumina covârşeşte întunericul, îl înlătură. Deci Viaţa cea fără de moarte care este Domnul nostru Iisus Hristos s-a pogorât la moarte şi atunci a zdrobit iadul, a nimicit iadul. Şi unde e Domnul Hristos acolo nu este şi iadul, nu poate fi şi iadul. Poate să fie numai lumină, poate să fie numai bucurie, poate să fie numai pace. Şi asta se întâmplă pentru oamenii care au ajuns la nepătimire, nepătimirea fiind izvor de pace. Sfântul Marcu Ascetul vorbind despre pace zice că "Pacea este nepătimirea". Unde-i nepătimire acolo-i pace, unde-i pătimire acolo e întunecare, acolo-i zbucium, nemulţumire, nelinişte, acolo nu e gând de înviere. "Atunci iadul l-a omorât cu strălucirea dumnezeirii". Ceea ce s-a întâmplat în istorie trebuie să se întâmple şi în noi. Unde-I Domnul Hristos de faţă, acolo e liniştea şi bucuria, şi dacă Domnul Hristos este de faţă, atunci iadul "s-a omorât cu strălucirea dumnezeirii". "Iar când ai înviat pe cei morţi din cele de dedesubt - şi asta s-a întâmplat când a înviat Domnul nostru Iisus Hristos şi când i-a scos din întuneric şi din umbra morţii pe cei ce erau ţinuţi în întuneric şi în umbra morţii - atunci toate puterile cereşti au strigat - uimite de măreţia Mântuitorului şi de fapta Lui de îndreptare, de înviere a oamenilor -: Dătătorule de viaţă, mărire Ţie".

Noi spunem cuvintele acestea ca nişte cuvinte de ritual, dar trebuie să le spunem şi ca nişte cuvinte care se adeveresc întru noi. Se adevereşte faptul că Domnul Hristos a omorât moartea şi a sfărâmat iadul. Spuneam mai înainte cuvântul "Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice". Sfărâmarea iadului pentru noi, omorârea morţii pentru noi, sunt lucruri care trebuie să fie nişte realităţi până la acea măsură încât să nu ne temem de moarte, până la acea măsură încât să nu ne temem de iad, să avem încredinţarea că fiind Domnul Hristos în noi, nu se pot apropia vrăjmaşii noştri de noi, după cuvântul de la Paşti: "Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui, şi să fugă de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe El". Aceasta trebuie să se întâmple în viaţa noastră: să fugă răutatea, să fugă viclenia, să fugă toate chipurile răutăţii de la noi şi să fie Domnul Hristos o realitate în existenţa noastră, şi atunci viaţa noastră trăieşte din învierea Domnului nostru Iisus Hristos, atunci viaţa noastră este pătrunsă de învierea Domnului nostru Iisus Hristos, atunci viaţa noastră este o viaţă în care nu mai are loc răutatea, ci în care primează bunătatea. În Pateric se spune despre un părinte că din multa bunătate nu mai ştia ce-i răutatea. A ajuns la măsura aceea încât nu mai putea să presupună răutatea. De ce? Pentru că a ajuns la o îmbunătăţire sufletească.

Aşa ceva se poate întâmpla - şi se întâmplă - şi cu noi, în măsura în care ne îmbunătăţim sufleteşte, în măsura în care Domnul Hristos cel înviat este lucrător în noi. Când Domnul Hristos este lucrător în noi, atunci fug vrăşmaşii noştri de gând, vrăjmaşii noştri de simţire, fuge îndoiala, fuge răutatea, se depărtează tot ce este dătător de nemulţumire din sufletul nostru, şi asta se întâmplă mai ales atunci când ne unim cu Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Taină a Euharistiei, când ne cuminecăm cu Trupul şi cu Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat în om, S-a făcut om rămânând mai departe Dumnezeu, Fui al lui Dumnezeu, şi devenind şi fiu al omului. A făcut aceasta în istorie ca să se întâmple şi în viaţa credincioşilor. Şi când ne împărtăşim cu dumnezeieştile Taine ale Mântuitorului, atunci spunem între altele: "Intră în alcătuirea mădularelor mele, în rărunchi şi inimă. Arde spinii tuturor păcatelor mele. Curăţeşte-mi sufletul, întăreşte-mi gândurile, încheieturile şi oasele. Îmbunătăţeşte-mă, curăţeşte-mă, luminează-mă, arată-mă sălaş numai Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului". Şi acum vine ceea ce e bine să reţinem în mod special: "Ca de foc să fugă de mine tot lucrul rău, toată patima", adică puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos să fie ca un foc care arde totul, care nimiceşte tot ce trebuie ars, nimiceşte tot ce trebuie nimicit. Dacă se întâmplă aceasta în viaţa noastră, s-a întâmplat cuvântul: "Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui, şi să fugă de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe Dânsul".

Stimaţi ascultători, în felul acesta înţelegem noi o legătură între viaţă şi înviere, între viaţa noastră şi învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, între învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi învierea noastră, între puterea lui Dumnezeu şi neputinţa omului. Ştiţi că cel ce iubeşte împlineşte, iubirea are darul de a împlini, de a da ceea ce lipseşte celuilalt. Legătura noastră cu Domnul Hristos este o legătură de iubire, o iubire care se revarsă dinspre Dumnezeu spre om şi dinspre om spre Dumnezeu. În Sfânta Scriptură, anume în Epistola I Sobornicească a Sfântul Evanghelist Ioan este scris că "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8. 16). Dacă Dumnezeu este iubire - şi Dumnezeu de fapt este iubire - înseamnă că şi omul trebuie să fie iubire. Şi Dumnezeu care este iubire Se revarsă către om şi omul care se sileşte să fie iubire - şi în măsura în care este iubire - se revarsă către Dumnezeu, şi iubirea are darul de a împlini. Împlineşte ceea ce lipseşte. Dumnezeu împlineşte ceea ce lipseşte spre bine în viaţa noastră şi nimiceşte tot ceea ce este rău în viaţa noastră, iar noi prin iubirea noastră ne revărsăm către Dumnezeu, şi atunci se face o prietenie între om şi Dumnezeu. Nu-i întâmplător că sfinţii sunt numiţi "prieteni ai lui Dumnezeu". De ce? Pentru că Dumnezeu vrea să aibă prieteni între oameni. Şi pentru că omul vrea să-L aibă prieten pe Dumnezeu. Şi se poate întâmpla lucrul acesta, pentru că Dumnezeu fiind iubire vrea să-l cuprindă pe om, îl învăluie pe om, Se revarsă spre om, şi omul Îl iubeşte pe Dumnezeu după puterea lui şi îi iubeşte pe oameni, şi iubirea e fericire şi fericirea este semn al unei trăiri superioare, a unei trăiri în înviere.

Noi când ne împărtăşim cu dumnezeieştile Taine ne gândim şi la Maica Domnului, şi-i mulţumim şi Maicii Domnului pentru bucuria de a ne fi întâlnit cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos în dumnezeiasca Euharistie. Şi zicem către Maica Domnului: "Preasfântă Stăpâna mea, acoperământul, scăparea, mângâierea şi bucuria mea, mulţumescu-ţi ţie că m-ai învrednicit a mă împărtăşi cu Preacuratul Trup şi cu Scumpul Sânge al Fiului tău. Ci tu care ai născut Lumina cea adevărată, luminează-mi ochii cei înţelegători ai inimii mele. Ceea ce ai născut Izvorul nemuririi, înviază-mă pe mine cel omorât de păcat, Maica Dumnezeului celui milostiv. Curăţeşte-mi sufletul, sfinţeşte-mi gândurile, ridică-mă din robia cugetelor, dăruieşte-mi smerenie în gânduri şi ridicare din robia cugetelor". Domnul Hristos cel înviat în viaţa noastră nu ne lasă stăpâniţi de gândurile cele rele, nu ne lasă asupriţi de vreun chip al răutăţii şi ne dă putere să învingem toate împotrivirile, toate nemulţumirile, toate chipurile răutăţilor, ne învredniceşte să fim mai presus de patimi şi asta înseamnă nepătimire, şi unde e nepătimire e înviere, unde e nepătimire e pace, unde e nepătimire e bucurie, unde e nepătimire e binecuvântarea lui Dumnezeu. Este ceea ce vă doresc din tot sufletul tuturor celor ce sunt de faţă, să ajungeţi să simţiţi darul lui Dumnezeu, darul Mântuitorului cel înviat, să avem cu toţii un izvor de putere din învierea Domnului Hristos şi să fim şi noi înviaţi din morţi, "vii, sculaţi din morţi" (Romani 6, 13), cum zice Sfântul Apostol Pavel, şi să facem mădularele noastre roabe ale dreptăţii, roabe ale curăţiei spre îndreptare şi spre sfinţire. Dumnezeu să ne ajute!

Intervievator: Vorbiţi-ne despre curăţirea gândurilor şi despre rugăciunea minţii.

Părintele Teofil: Curăţirea gândurilor se face şi prin rugăciunea minţii. Gândurile cele rele nu pot fi înlăturate decât prin gânduri bune, şi de aceea părinţii cei duhovniceşti au rânduit o rugăciune scurtă care se repetă mereu în minte, este vorba de rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", rugăciune care nu are un regim anume, ci se poate face oriunde şi oricând, în orice poziţie ar fi cineva, chiar şi culcat în pat şi mai ales noaptea când te trezeşti din somn poţi să-ţi alegi poziţia cea mai comodă şi să zici cu cuvântul gândit "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Când se realizează rugăciunea aceasta în înţelesul că se îndeseşte rugăciunea, se înmulţeşte rugăciunea, atunci ai totdeauna un gând paravan, de care se lovesc şi prin care se risipesc gândurile cele rele. Cineva care se ocupă cu rugăciunea aceasta are posibilitatea să se întâlnească cu sine însuşi, să-şi cunoască mizeria din suflet, să-şi cunoască înclinările de gând şi de simţire şi să se lupte împotriva lor, mai ales cerând ajutor de la Dumnezeu, pentru că mântuirea nu şi-o face omul ci i-o dă Dumnezeu omului care este interesat pentru mântuire şi care şi singur se angajează spre binele lui.

Toate ale omului pornesc de la gând, de aceea se recomandă rugăciunea aceasta pentru curăţirea gândului, şi gândul se curăţeşte. Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre mai multe feluri de rugăciune: despre rugăciune întinată sau spurcată, despre rugăciune furată, despre rugăciune pierdută şi despre rugăciune curată. La rugăciunea curată ajung cei nepătimaşi şi cei nepătimitori, celelalte feluri de rugăciune le au cei cu viaţă mai scăzută sau cei cu viaţă inferioară, important este să te angajezi în rugăciune. Bineînţeles, lucrul acesta nu se face cu exclusivitate, şi nu se poate face cu exclusivitate. De altfel sfânta noastră Biserică are şi slujbe ale rugăciunii liturgice. Fiecare poate avea un program de rugăciune, de rugăciune de dimineaţă, de rugăciune de seară, şi poate să facă şi altfel de rugăciune decât rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Rugăciunea aceasta se recomandă să fie lipită de respiraţie: se spune între respiraţii "Doamne", concomitent cu inspirarea "Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu", concomitent cu expirarea "miluieşte-mă pe mine păcătosul". Nu e absolut necesar aşa, nu e un folos duhovnicesc din această ritmizare, dar e pentru unii mai uşor aşa şi atunci se recomandă lucrul acesta. Dar se poate face şi altfel, se poate spune şi cu cuvântul vorbit, se poate spune cu cuvântul gândit fără să fie legată rugăciunea de respiraţie. Important este să-ţi fie mintea angajată în gânduri bune, angajată în rugăciune.

De altfel să ştiţi că rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" nu este cea mai înaltă formă de rugăciune, este rugăciunea începătorului. Pe urmă, mai înaltă este rugăciunea preamăritoare de Dumnezeu, de exemplu "Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie", sau rugăciunea în care zici "Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale", sau "Slăvescu-Te Doamne că sunt minunat întocmit", ori "Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut". Însă înainte de a ajunge la izbucnirile acestea de preamărire este rugăciunea aceasta curăţitoare, rugăciunea de toată vremea, care trebuie urmărită mai ales în vremea în care mintea este neangajată în ceva. Bineînţeles că cineva care are preocupări de studiu nu poate să facă rugăciunea odată cu studiul, dar când mintea îi este liberă, când nu mai este preocupată de un anumit lucru, atunci poate să zică "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Dar asta cere şi o grijă în ceea ce priveşte primirea gândurilor şi a impresiilor, adică nu-i destul să zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" dacă primeşti în suflet imagini necurate, dacă mergi în mediu poluat moral, dacă nu ocoleşti pricinile răutăţilor, pricinile patimilor. Dacă te ajuţi cu toate acestea atunci rugăciunea aduce şi curăţirea sufletului şi bucurie şi dar de la Dumnezeu.

Însă Sfântul Maxim Mărturisitorul în "Cuvânt ascetic" din Filocalia volumul II spune că "rugăciunea de toată vremea este a avea mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă dragoste şi cu dor, a atârna de El şi a-ţi pune nădejdea în El în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla". Prin urmare Sfântul Maxim Mărturisitorul nu vede rugăciunea neîncetată ca o simplă repetare a rugăciunii "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", ci mai mult ca o stare sufletească de conştiinţă că mintea este lipită de Dumnezeu şi că omul atârnă cu toate ale lui de Dumnezeu.

Intervievator: În ce constă pregătirea pentru a deveni călugăriţă?

Părintele Teofil: Dragă, când vrei să fii călugăr, ar fi bine să fii călugăr înainte de a fi călugăr. Cineva zice către mine: "Părinte, şi eu sunt călugăr de rasă dar sunt fără rasă, că sunt şi călugări cu rasă şi nu sunt de rasă". Pregătirea ar sta în aceea ca să duci o viaţă superioară acolo unde te găseşti până când - dacă-ţi va rândui Dumnezeu - vei ajunge şi la mănăstire. Deci să iei parte la sfintele slujbe ale Bisericii după posibilitate, să-ţi păzeşti mintea de gândurile cele rele, simţurile de impresii necuviincioase, să fii împlinitor al poruncilor lui Dumnezeu, dacă ai părinţi să fii cinstitor de părinţi, iubitor de părinţi, iubitor de oameni. Şi toate acestea te pregătesc ca să poţi ajunge cândva şi într-o mănăstire unde să-ţi împlineşti rânduielile de viaţă călugărească.

Intervievator: Ce e blestemul şi ce e binecuvântarea?

Părintele Teofil: Cred că nu trebuie o definiţie a blestemului. Toată lumea ştie că blestemul este ceva ce aduce nemulţumire, nelinişte, iar binecuvântarea este ceva care aduce bucurie, linişte, pace sufletească. Binecuvântarea o dă Dumnezeu şi de blestem se face vrednic omul prin păcatele lui. Cine face păcate, uitaţi-vă în cărţile din Vechiul Testament, în special în Deuteronom, Levitic, se spune pe cine blestemă Dumnezeu şi pe cine binecuvintează Dumnezeu. Ne ferim de păcate, suntem sub binecuvântare. Facem păcate, suntem sub blestem.

Intervievator: Ce este soarta, să luptăm sau nu împotriva ei?

Părintele Teofil: Oamenii zic că "soarta-i ca moartea", nu poţi să lupţi împotriva unor lucruri care nu depind de tine. Însă o viaţă după voia lui Dumnezeu te scoate de sub necazurile care vin peste oamenii păcătoşi. Să ne ferim de păcate şi atunci scăpăm de necazuri. Dacă nu ne ferim de păcate, nu putem avea liniştea sufletească, păcatul aduce nelinişte, nemulţumire, zbucium sufletesc, e un fel de înainte-trăire a iadului. Să ştiţi că iadul în Scriptură nu se spune nicăieri că a fost creat de Dumnezeu. După cum se spune că moartea n-a fost creată de Dumnezeu, tot aşa nici iadul. Fiecare om care e vrednic de iad lărgeşte iadul, este un constructor al iadului, după cum fiecare om care-i slujeşte lui Dumnezeu lărgeşte raiul. Noi spunem la Sfânta Liturghie că există posibilitatea să împlinim împărăţia lui Dumnezeu. După rugăciunea de prefacere a Cinstitelor Daruri spunem de ce anume cerem de la Dumnezeu lucrul acesta, şi zicem: "Ca să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă". Prin urmare, "spre plinirea împărăţiei cerurilor", adică să se mai adauge oameni pentru împărăţia lui Dumnezeu. Tot aşa şi iadul îl lărgim atunci când facem cu osândă lucruri care ar trebui să le facem spre folosul nostru.

În postul Sfintelor Paşti este o rugăciune în care zicem către Dumnezeu să ne învrednicească să ne închinăm fără osândă sfintei învieri, ceea ce înseamnă că există şi posibilitatea să ne închinăm cu osândă. Şi ne închinăm cu osândă atunci când nu facem cele ce le cere învierea Domnului Hristos, de exemplu "Să zicem <> şi celor ce ne urăsc pe noi şi să iertăm toate pentru Înviere". Dacă nu iertăm, dacă nu iubim, atunci ne închinăm cu osândă sfintei învieri a Domnului Hristos. Sau înainte de rugăciunea "Tatăl nostru" zicem: "Şi ne învredniceşte pe noi Stăpâne, cu îndrăznire, fără osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul Cel ceresc, Tată, şi a zice Tatăl nostru". De ce? Pentru că se poate întâmpla să spunem cu osândă rugăciunea "Tatăl nostru", în înţelesul că dacă nu iertăm greşelile celor ce ne greşesc nouă, dacă nu ne ferim de cel rău, dacă nu ne ferim de ispite, şi aşa mai departe, atunci cu osândă spunem rugăciunea "Tatăl nostru" şi Îl numim pe Dumnezeu "Tatăl nostru" cu osândă, pentru că nu suntem fiii Lui, pentru că nu trăim ca fii ai Lui. Ne putem şi împărtăşi cu osândă, că zicem "... să ne împărtăşim nu spre judecată sau spre osândă". Şi o facem cu osândă atunci când nu părăsim păcatele, când o facem cu făţărnicie, în cazul acesta ni se fac spre osândă lucrurile care nu ne sunt date spre osândă ci ne sunt date spre folos.

Intervievator: Vă rugăm să ne vorbiţi despre meditaţie.

Părintele Teofil: Meditaţia este cugetare la adevărurile de credinţă, cugetare la gândurile care ne ţin în legătură cu Dumnezeu, este cercetarea de noi înşine. În ceea ce priveşte meditaţia, nu toţi oamenii sunt în măsură să facă meditaţie. Noi nici nu suntem prea obişnuiţi cu meditaţiile, dar putem să adâncim adevărurile de credinţă aşa cum sunt prezentate în sfintele slujbe, să ne oprim asupra unor alcătuiri de la sfintele slujbe, asupra unor ziceri de la sfintele slujbe. Dacă ne oprim asupra lor şi le aprofundăm, suntem de fapt într-un fel de meditaţie, chiar dacă meditaţia nu este o meditaţie sistematică. Important este să ne gândim: un context din Sfânta Evanghelie, de exemplu la femeia păcătoasă, să ne gândim la pilda fiului risipitor, să avem în vedere diferitele aspecte câte ne vin în minte, şi asta de fapt este o meditaţie.

Intervievator: Vorbiţi-ne despre smerenie şi cugetare.

Părintele Teofil: Adică poate despre smerita cugetare. Smerenia este o virtute pe care trebuie să o urmărească credincioşii. Sfântul Isaac Sirul spune că "desăvârşirea este un adânc de smerenie". Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om întru smerenie, nu poţi să porţi chipul Mântuitorului în suflet dacă nu ai smerenie. În ce constă smerenia? Smerenia constă în primul rând în supunerea cu mintea faţă de Dumnezeu, în a-I sluji lui Dumnezeu. Să ne gândim la Sfântul Apostol Petru care nu avea smerenie adevărată când se împotrivea ca Domnul Hristos să-i spele picioarele, dar care a primit smerenia cea adevărată atunci când a zis către Domnul Hristos "Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul", când s-a supus cu totul Mântuitorului atunci a avut smerenie. Smerenia este de două feluri: smerenia care vine din conştiinţa că ai făcut păcate, din conştiinţa păcatului, şi este şi smerenie care vine din mulţimea virtuţilor. Omul care a păcătuit are smerenia vameşului care zicea "Dumnezeule milostiv fii mie păcătosului", sau smerenia femeii păcătose care ştia că a păcătuit şi cerea iertare de la Mântuitorul, dar există şi o smerenie împreunată cu virtutea, cum este smerenia Maicii Domnului care a zis, vorbind cu Dumnezeu, "că a căutat spre smerenia roabei Sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile", sau smerenia Sfântului Ioan Botezătorul, care a spus: "Acela - adică Domnul Hristos - trebuie să crească, iar eu să mă micşorez".

Iar smerita cugetare înseamnă să te supui cu mintea lui Dumnezeu. Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că "noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie". Sfântul Francisc de Salles spune că "Smerenia este virtutea care nu se arată". Dacă vrei să te arăţi smerit, poţi să fii sigur că nu eşti smerit. Şi încă ceva: smerenia este o virtute care învăluie celelalte virtuţi, este virtutea care-l face pe om să se asemene mult cu Dumnezeu, cu Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om.

Intervievator: Vă rugăm să ne spuneţi ce efect are gândul rău asupra trupului.

Părintele Teofil: Toate răutăţile câte vin în sufletul nostru ating fiinţa umană în întregimea ei, şi sufletul şi trupul. Gândul rău poate să atingă trupul atunci când este în legătură cu trupul şi când se face pricină de patimi, de patimi trupeşti, şi atunci şi mai mult atinge trupul. Iar în general când este de altă natură, slăbănogeşte firea, depărtează pe om de Dumnezeu şi atinge întreaga fiinţă umană, deci şi trupul.

Intervievator: Nu credeţi că omul a complicat viaţa şi ritualul religios? Am putea trăi mai simplu, dar la fel de bine?

Părintele Teofil: Adică dacă nu ar fi complicaţiile acestea de ritual, de pildă? Să ştiţi că pentru noi ritualul este un ajutor, nu este ceva care complică, este ceva care simplifică. Complică pentru acela care nu trăieşte ritualul. Ritualul are darul de a ne aduce în minte gânduri care să ne ridice mai presus de noi. Sfintele slujbe ale Bisericii noastre, poate par unora complicate, însă nu sunt complicate, ci sunt ajutătoare, ne pun în legătură cu Dumnezeu, fac ca noi să intrăm într-o atmosferă în care simţim prezenţa lui Dumnezeu, în care suntem în faţa lui Dumnezeu. Dacă ar fi lăsat omul numai la gândurile lui, numai la puterile lui, nu ar putea ajunge la conştiinţa de pildă că Maica Domnului este "mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui", n-ar zice, poate, "de tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura, soborul îngeresc şi neamul omenesc", deci ne ajută sfintele slujbe să avem în conştiinţa noastră, în gândurile noastre nişte adevăruri pe care Biserica le pune la îndemâna credincioşilor şi ne creează o atmosferă în care să ne simţim în prezenţa lui Dumnezeu. Aşa încât eu cel puţin nu m-aş putea lipsi de sfintele slujbe, să cred că aş trăi mai bine dacă nu ar fi sfintele slujbe. Trăiesc tare bine că sunt sfintele slujbe.

Intervievator: De obicei căutăm numai ce ne interesează, dar nu întotdeauna ne interesează ceea ce ne trebuie spre mântuire.

Părintele Teofil: Păi să ne intereseze ceea ce trebuie spre mântuire.

Intervievator: Cum să facem să ne placă să căutăm ceea ce trebuie?

Părintele Teofil: Dragă, dacă te angajezi spre bine îţi deschide Dumnezeu calea spre mai bine. Sfântul Marcu Ascetul are în Filocalie un cuvânt care zice aşa: "Fă binele de care îţi aduci aminte şi cel de care nu-ţi aduci aminte ţi se va descoperi ţie, că nu-ţi foloseşte să cunoşti alt bine până nu faci binele pe care-l ştii".

Intervievator: Are nevoie poporul român de o nouă catehizare?

Părintele Teofil: Cam are. Adică nu se poate zice că s-a părăsit vreodată catehizarea. Dacă nu s-a făcut altfel, s-a făcut cel puţin prin sfintele slujbe, important este să dăm viaţă slujirii, să medităm la cuvintele din sfintele slujbe şi în cazul acesta suntem totdeauna catehizaţi. Însă contează totuşi să i se atragă omului atenţia asupra lucrurilor care altfel îi scapă, pe care le trece cu vederea. De pildă odată am participat la o cununie şi când s-a terminat cununia am spus şi un cuvânt de învăţătură, şi mi-au spus mirii că ar fi fost bine să le spun cuvântul de învăţătură la început, că ar fi trăit mai bine cununia.

Intervievator: Ritualul nu te face să pierzi puţin contactul cu realitatea?

Părintele Teofil: Ar fi bine să pierzi contactul cu realitatea, cel puţin în vremea cât eşti angajat în supra-real, în sfintele slujbe ale Bisericii noastre, altfel nu te face să pierzi contactul cu realitatea, pentru că nu s-ar putea zice că cei care Îi slujesc lui Dumnezeu sunt absenţi din viaţa obişnuită. Legătura cu Dumnezeu te face să fii cu Dumnezeu şi în afară de sfintele slujbe. Noi spunem la Sfânta Liturghie "Cu pace să ieşim" şi se răspunde "Întru numele Domnului", adică să prelungim slujba şi înafară de biserică, trăind ca oameni credincioşi, oameni superiori, în condiţiile noastre de viaţă. Să se cunoască faptul că noi suntem credincioşi şi în viaţa care o ducem înafară de biserică. Să prelungim biserica în viaţa noastră cotidiană.

Intervievator: Cine este Dumnezeu, unde este El, cine suntem noi, încotro mergem, de ce există rău în lumea aceasta?

Părintele Teofil: Dragă, Dumnezeu este Tatăl nostru Cel din ceruri, o fiinţă personală cu care intrăm în legătură, este atotputernic, atotştiutor, atotînţelept, şi aşa mai departe, omul este făptura lui Dumnezeu, poate deveni fiu al lui Dumnezeu, în măsura în care are conştiinţa legăturii cu Dumnezeu de Tată şi de fiu este fiu al lui Dumnezeu, mergem spre împărăţia lui Dumnezeu, şi nu mai ştiu, că or fost cam multe deodată.

Intervievator: Ce părere aveţi despre persoanele care pretind că primesc mesaje de la Dumnezeu sau despre cel care se pretinde fiu al lui Dumnezeu?

Părintele Teofil: Dacă e vorba a te pretinde cava, atunci nu-i nădejde de bine. Important este să ne ţinem de ce-i sigur, nu de ce-i nesigur. În istorie au mai fost cazuri din acestea în care oamenii s-au mai prezentat, ba că este întruparea Duhului Sfânt, ba că este un alt Hristos, şi aşa mai departe. Acestea sunt lucruri nesigure, să ne ţinem noi de învăţătura Bisericii şi atunci nu greşim.

Intervievator: Credeţi că vremurile de acum sunt o apropiere de apostazierea care precede a doua venire a Domnului? Credeţi că indiferenţa religioasă se va accentua?

Părintele Teofil: Pentru cei care sunt indiferenţi se va accentua, că cei răi vor merge din rău în mai rău. Pentru cei buni nu se va accentua. Noi nădăjduim că binele totuşi va birui. Vor mai fi oameni şi vor cădea de la credinţă mai mulţi, şi mai ales aceia care nu au credinţă şi care nu se silesc să aibă credinţă, şi care nu se silesc să aibă o viaţă curată. Apostazia este un păcat, adică căderea de la credinţa adevărată. Fără îndoială că nu putem să prevedem lucrurile cum se vor desfăşura, dar răutăţile câte sunt pot aduce, şi vor aduce de fapt, mai multe răutăţi. Domnul Hristos spune cuvântul: "Oare când va veni Fiul Omului va mai găsi credinţa pe pământ?" (Luca 18, 8). Înseamnă că de fapt va scădea mult credinţa, nu numai acum în vremea noastră ci şi după noi, şi ştie Dumnezeu cât va mai ţine lumea aceasta. Credinţa poate să scadă şi scade de fapt la cei necredincioşi, şi să ştiţi că oricine care face fapte de necredinţă creşte în necredinţă, şi cine face fapte ale credinţei îşi înmulţeşte credinţa. "Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de tine", este un cuvânt al Sfântului Marcu Ascetul din Filocalie. Sau la Sfântul Munte este o vorbă: "La Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu nu ca la om, şi să respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul", adică să ai mereu gândul la Dumnezeu şi cu cinstirea cuvenită, şi atunci înaintezi în credinţă. Iar dacă eşti nepăsător înaintezi în nepăsare. Asta şi omul singuratic şi societatea în general.

Ce înseamnă cuvântul: "Şi iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor"? (Matei 28, 20)Înseamnă că Domnul Hristos este de fapt cu noi, e o făgăduinţă pe care a dat-o înaintea înălţării Sale ucenicilor Săi şi care se împlineşte, Domnul Hristos fiind cu toţi cei credincioşi şi mai ales cu cei curaţi cu inima, care vor vedea pe Dumnezeu.

Intervievator: Religia hindusă vorbeşte mult despre reîncarnare. Dumneavoastră ce credeţi despre reîncarnare?

Părintele Teofil: Nu cred ce cred cei care mă întreabă, probabil. Dragă, reîncarnarea este o idee din religiile asiatice, din credinţele asiatice, în care mântuirea este realizată ca un lucru pe care îl realizează în special omul prin experienţă. Noi credem că mântuirea ne-o dă Dumnezeu, ne-o dă Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin Jertfa Lui, prin Învierea Lui, prin Înălţarea Lui, bineînţeles prin Întruparea Lui, şi nu trebuie să facem o experienţă ca să ne depărtăm de păcate. Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni scrie că îşi doreşte să fie aproape de Domnul, îşi doreşte să treacă din această viaţă ca să fie mai aproape de Mântuitorul nostru Iisus Hristos (cf. Filipeni 1, 23). Nu îmi pot închipui că Sfântul Apostol Pavel, care ştia că dincolo de lumea aceasta poate să fie mai mult cu Domnul Hristos, ar fi crezut că după aceea iarăşi nu va fi cu Domnul Hristos, va mai veni în lumea aceasta şi va mai face alte experienţe. De altfel se ştie că oamenii nu numai bine acumulează în lumea aceasta, ci acumulează şi rele şi face şi o experienţă a răului omul, nu numai o experienţă a binelui. Nu ştiu de ce l-ar trimite Dumnezeu din nou pe pământ când îl poate mântui şi milui şi dincolo de lumea aceasta.

Intervievator: Un yoghin poate ajunge la înălţimile unde ajung sfinţii?

Părintele Teofil: Păi eu cred că numai sfinţii pot ajunge unde ajung sfinţii. Şi asta este o chestiune a creştinilor, nu trebuie să fii yoghin ca să ajungi sfânt, trebuie să fii creştin, credincios, să ţii legătura cu Domnul Hristos, să fii prieten al Mântuitorului, să înaintezi în bine, şi asta nu se face prin aceea că stai într-un picior sau stai plecat sau că stai pe spate, că-ţi ridici mâinile, că stai în cap şi aşa mai departe. Astea nu sunt lucruri care ţin de sfinţenie, astea sunt lucruri fără importanţă, doar din punct de vedere al exerciţiilor, ştiu eu, că dacă stai cu mâinile în sus şi le ţii mult aşa parcă nu te simţi bine, şi dacă le ţii mai mult poate altă dată le poţi ţine şi mai mult, dar nu ştiu cum te duce la sfinţenie.

Intervievator: Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre sfânta Taină a Spovedaniei.

Părintele Teofil: Sfânta Taină a Spovedaniei este o chestiune despre care nu trebuie să ştii prea mult, doar să te socoteşti păcătos, să te mărturiseşti şi să fii sincer şi hotărât pentru bine. Şi atunci darul lui Dumnezeu sigur că te ajută. Cel mai mare rău pe care-l poate face cineva care se spovedeşte este acela să nu fie sincer, să nu spună păcatele pe care le are, şi atunci nu se foloseşte de Sfânta Spovedanie, iar dacă este sincer e nădejde de bine. Important este să te socoteşti, să te ştii păcătos, să te mărturiseşti ca păcătos, să doreşti darul lui Dumnezeu şi să fii sincer. Numai să ştiţi că toate ale omului sunt la nivelul omului, la mine vin şi oameni care-mi spun că m-au minţit rândul trecut. Şi Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească, zicea: "Mă, ştii că te mint oamenii şi în genunchi!", şi am constatat şi eu treaba asta. Dar ce să facem, ne bucurăm că totuşi oamenii îşi dau seama de neputinţa de altădată, şi într-un fel, faptul că a minţit rândul trecut şi recunoaşte că te-a minţit, înseamnă că nu stă pe gândul acela şi că totuşi detestă păcatul, pentru că altfel nu ar fi avut motive să nu-l spună.

Intervievator: România va fi al doilea Ierusalim?

Părintele Teofil: Nu ştiu, adică sunt prea păcătoşi românii.

Intervievator: Vă întreb dacă sunt adevărate apariţiile Maicii Preacurate în Iugoslavia.

Părintele Teofil: E foarte curios cu treaba asta, am citit şi eu o carte în limba germană despre arătările din Iugoslavia. Nu mi se par nişte lucruri extraordinare, dar e curios că biserica romano-catolică - pentru că asta s-a întâmplat în biserica romano-catolică - încă nu şi-a spus cuvântul, sau cel puţin eu nu ştiu să-şi fi spus cuvântul ca să spună că sunt adevărate. Aşa că eu nu pot avea altă opinie, nu pot să spun: da, sunt adevărate, pentru că asta e o chestiune în care nu ai nişte criterii să ştii că sunt adevărate. Sunt adevărate pentru cei care le cred adevărate. Important este însă nu faptul că s-a arătat sau nu s-a arătat Maica Domnului la Medjugorie, ci important este ce credem noi despre ele.