Întruparea Fiului lui Dumnezeu are niste consecinte prea putin văzute si prea putin trăite în domeniul raporturilor interumane. Totusi ar fi prea simplu a înlocui un angajament de credintă orientat vertical spre cele de dincolo printr-un activism orientat orizontal pe planul interuman si de a transforma grija mântuirii într-un serviciu de ordin social. Spunând cuvântul: "Întrucât ati făcut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie mi-ati făcut" (Matei 25, 40), Iisus nu vrea nicidecum să înlocuiască o pozitie extremă printr-o alta. Mai degrabă Iisus vrea să insiste asupra relatiei corecte între două orientări, care simbolizează cele două brate ale crucii, orizontal si vertical.

Grija pentru aproapele si orizontalismul par să aibă fără îndoială un caracter social si deschis, la antipozii egoismului mântuirii. Dar era Întruparea lui Dumnezeu de trebuintă pentru a ajunge acolo? În antichitatea târzie, filosofii greci si romani nu au încetat să amintească responsabilitatea pe care o au oamenii între ei. Astfel, tragicul grec Sofocle (496-406 înainte de Hristos) scria deja în Antigona: "Eu sunt aici nu pentru a împărti ură, Ci pentru a împărti dragoste."

Dar cel care vrea să-L găsească pe Hristos în aproapele, trebuie mai întâi să-L cunoască pe acest Hristos. Fără această întâlnire personală, Iisus rămâne un necunoscut, un neînteles. Înainte de a merge spre săraci, un Francisc de Assisi (1181-1226) îl descoperise pe Domnul în rugăciune. "Cel care nu a cunoscut fata lui Dumnezeu prin contemplatie, nu o va cunoaste în actiune, nici chiar atunci când această fată transpare în cea a celor smeriti si asupriti" (Hans Urs von Balthasar). Trebuie mai întâi să facem primul pas si abia apoi pe al doilea.

Departe de a propovădui un stil de viată retras si crispat, despre o grijă egoistă de mântuirea personală, Iisus a arătat în mod clar că nimeni nu poate găsi fericirea si mântuirea sa neglijându-l pe aproapele său. După propriile-I cuvinte, Iisus nu doreste să fie căutat în înăltimile celeste, de dincolo. El însusi se face aproapele în cel care suferă nefericirea. De acum, omul nu mai poate să aleagă el însusi cine trebuie să fie aproapele său si cine este cel pe care să nu-l considere ca aproape al său. De când Iisus s-a făcut aproapele nostru în locatarul de la primul etaj si în vecinul din fată, El nu mai poate să fie căutat si găsit în afara aproapelui.

Tocmai pentru aceasta orientarea spre cele de dincolo si grija de aproapele nu pot să fie folosite una contra alteia. Cum Iisus s-a solidarizat cu ceilalti oameni – mai ales cu cei nedreptătiti, săraci, bolnavi si izolati –, omul nu poate avea decât o singură conceptie de viată: să-l vadă cu toată seriozitatea pe Iisus însusi în aproapele.

În lumea tehnicii si a calculatoarelor, omul este cel căutat. Înainte de a primi un cadou, semenul nostru are nevoie mai întâi de inima noastră, de semnele prieteniei si simpatiei noastre. Când cineva dă fără dragoste pâine unui flămând, în cele din urmă nu s-a întâmplat nimic între cele două persoane; din contră, bariera mândriei si distanta n-au făcut decât să crească.

Astăzi se vorbeste si se scrie mult (prea?) despre grija si responsabilitatea fată de aproapele. Și cu toate acestea niciodată, se pare, n-am avut atâtia izolati, neîntelesi, necunoscuti, respinsi si uitati. Nu este greu a trăi si a munci cu oameni simpatici si a găsi în ei pe Iisus. Dar a recunoaste pe Domnul în niste oameni antipatici, a ne asuma grija de mântuirea lor pare o exigentă excesivă a credintei.

Să nu fi pătruns încă mesajul lui Iisus în Europa, în care noi trăim deja o epocă post-crestină? Este întrebarea pe care oricine si-o pune când citeste în scrisoarea unui tată de familie: "Singura fiinta care mă asteaptă când revin de la muncă este câinele meu. Familia mea nu-mi dă nici o atentie?".

Le cœur de la foi, Editions Paulines, Québec, 1974.
Traducere de Ilie Trif.