I

Este o mare onoare pentru mine si o plăcere deosebită să fiu invitat pentru a tine o cuvântare si a mă adresa vouă în această institutie si în această seară. În mod particular, as dori să-i multumesc pentru această interventie decanului Facultătii de teologie, un fost student al Facultătii de teologie din Thesalonic. Întotdeauna am admirat această institutie. Este într-adevăr unul dintre cele mai importante centre teologice din întreaga lume ortodoxă.

Sfintia Sa, Patriarhul Antiohiei, Ignatius IV Harizim, împreună cu ceilalti vestiti ierarhi ai Patriarhatului cu corpul profesoral si cu studentii au reusit să aducă un nou spirit acestei Facultăti de teologie pentru a-i lărgi orizonturile si a-i servi Bisericii în cel mai bun mod în zilele noastre.

Întreaga biserică ortodoxă îi este pe deplin recunoscătoare Patriarhatului din Antiohia pentru contributia adusă bunăstării spirituale a ortodoxismului, prin astfel de institutii.

Sfârsitul sec. al XX-lea si apropierea mileniului trei fac parte din conceptiile noastre conventionale cu privire la trecerea timpului si în acest sens ele nu au o semnificatie importantă pentru noi crestinii. Faptul că odată cu această ocazie vor avea loc multe festivităti în întreaga lume, n-ar trebui să mă ducă cu gândul că orice schimbare a anului calendaristic are o semnificatie particulară din moment ce pentru noi schimbările în timp sunt legate numai de evenimentele istorice importante ale salvării pe care le sărbătorim liturgic prin sărbătorile religioase ale bisericii.

Totusi chiar si în cazul unor asemenea schimbări conventionale ale timpului, crestinii ar trebui să mediteze. Acest lucru trebuie făcut nu doar individual de către fiecare persoană, ci si de biserică privită ca un întreg care trebuie să profite de această ocazie pentru a medita, a se autocritica si autoexamina.

Tocmai în acest spirit propun să supuneti consideratiilor dumneavoastră anumite reflectii asupra modului în care biserica crestină îsi întelege serviciul si mărturia la începutul noului mileniu.

Cel fel de lume am mostenit de la secolul XX si de la mileniul care se sfârseste? Ce fel de probleme si posibilităti ne asteaptă? La ce este martoră Biserica Ortodoxă în contextul lumii întregi asa cum se arată ea la începutul mileniului III?

II

Dacă privim în urma noastră la cele două mii de ani ce au trecut din istoria crestină vom fi coplesiti atât de bucurii cât si de dezamăgiri. Motivele bucuriei si a satisfactiei sunt următoarele:

1. Supravietuirea Bisericii. Acesta este fără doar si poate o simplă chestiune care trebuie acceptată. Biserica s-a născut într-o lume ostilă si a suferit grave persecutii, nu numai în viata secolului I dar si în zilele noastre, În ciuda lor ea încă există. Cuvintele Sfântului Paul "murim si totusi încă suntem în viată" reflectă pe deplin istoria bisericii, cel putin până în prezent. Cum se poate explica acest lucru? Poate prin pur noroc si împrejurare istorică cum ar spune un rationalist. Pentru noi credinciosii, răspunsul se află în cuvintele Domnului nostru care sună astfel: "nici măcar portile iadului nu vor împinge biserica". Fie ce-o fi, noi nu putem face altceva decât să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru că am putut apăra o existentă bisericii timp de două secole.
2. Faptul că traditiile fundamentale si structura bisericii s-au păstrat în ciuda implicării bisericii în atâtea influente culturale în care se află. Chiar si în aceasta este un mare miracol. Biserica trăieste în lume fără a-i apartine acesteia. Frontierele dintre biserică si lume sunt întotdeauna greu de stabilit. Aceasta va fi întotdeauna problema fundamentală a bisericii, si anume păstrarea identitătii sale fără a se retrage în ghetou.
3. Faptul că biserica a avut o influentă asupra culturii s-a întâmplat nu numai în Imperiul Bizantin sau în Occidentul din Evul Mediu. S-a întâmplat, de asemenea, si în timpurile moderne când în vest, Biserica a fost oficial si accentuat dată la o parte, fiind considerat factor irelevant în creatia culturii umaniste. Multe din valorile umaniste si spirituale ale societătii moderne nu sunt altceva decât principii crestine de manieră morală. Biserica n-a fost chiar asa de neinteresantă pentru viata umană precum oamenii si-ar dori să fie.
4. Biserica Ortodoxă are multe motive pentru a-i fi recunoscători lui Dumnezeu. Noi n-am fost niciodată puternici din punct de vedere politic, exceptie făcând poate Imperiul Bizantin sau unele tări moderne unde marea majoritate a populatiei e ortodoxă. Dar chiar si în acele cazuri, noi am dezvoltat de bunăvoie institutiile precum ar fi ascetismul ca să ne amintim că biserica nu apartine lumii. În general, zilele de suferintă si umilintă au întrecut în număr zilele de glorie si putere seculară în istoria ortodoxă. Biserica noastră se poate mândri mai mult cu martirii si ascetii lui decât puterea pe care a detinut-o în lume. Nu putem decât să-i multumim lui Dumnezeu pentru acest lucru. După cum si cuvintele lui Paul exprimă: "Puterea lui Dumnezeu e perfectionată în slăbiciune".

Cu deosebire în secolul XX, Biserica Ortodoxă are bune motive pentru care să-i multumească Domnului nostru că teologia ortodoxă a prins din nou rădăcini patristice, realizând importanta lex orandi-ului si în mod particular al Sfintei Împărtăsiri si a redescoperit spiritul Duhovnicilor unsi printr-o renastere monastică de dimensiuni impresionante. La toate acestea au fost martori în timpul Miscării Ecumenice, în care martorul ortodoxismului a fost foarte puternic în ciuda participării noastre slabe la ea.

Cât despre dezamăgiri si esecuri, mă tem că există foarte multe lucruri de regretat.

1. Este un esec pentru adevărata si profunda încrestinare a lumii. Misiunea Bisericii nu a fost atât de insuficientă ca în cazul ortodoxiei, sau esentila, necrestine, asa cum s-a întâmplat cu multul zel misionar si activitătile vestului crestin. Am amestecat evanghelia cu valorile nationale si culturale a unui timp particular. Și nu am reusit să realizăm o adevărată inculturare a Bisericii. În multe cazuri, misiunile noastre crestine s-au confundat cu impunerea crestinismului unor persoane anumite fără a tine seama de particularitătile culturale. Crestinătatea n-a iubit fiintele umane asa precum le iubeste Domnul si ar trebui să ne pară rău de aceasta.
2. Există o diviziune tragică a crestinătătii în sine. În special mileniul al II-lea asistă la polemica si ura dintre crestini neauziti anterior în istorie. E un mic sunet în încercarea de a dovedi cine să fie învinovătit de aceasta. Pustnicii ne-au învătat dintotdeauna că ar trebui întotdeauna să ne învinovătim noi însine de păcatele celorlalti. Există astăzi tendinta printre ortodocsi de a accentua responsabilitatea crestinilor din apus pentru păcatul despărtirii si pentru răutătile făcute bisericii ortodoxe de fratii nostri ortodocsi. Desigur, istoria este clară în a asista la multă agresivitate împotriva ortodoxiei din partea celor din apus. Destul de adâncă în realitatea tragică a despărtirii crestine se află inabilitatea ortodoxiei de a învinge si creste deasupra psihologiei polemice într-un adevărat spirit de iertare si iubire. Cel de-al II-lea mileniu a fost aproape o perioadă regretabilă a istoriei bisericesti.
3. A fost un insucces în a interpreta evanghelia în termeni existentiali. Fundamentalismul, confesionalismul si conservatorismul au atacat biblia si dogmele bisericii, transformându-le în formule pentru a fi mai mult păstrate decât trăite si experimentate. Dogma si etica au fost separate. Și la fel s-a întâmplat si cu lex crendi si lex orandi. Credinta si teologia au devenit două diferite domenii. De fapt cu cât o persoană este mai religioasă, cu atât mai putin este el sau ea teologică. Deosebiri similare s-au întâlnit între dogmă si legea canonică sau între eclesiologie si administratia bisericii. Episcopii au devenit administratori si este aproape o descalificare pentru ei dacă se întâmplă a fi teologi. Aceasta duce la marginalizarea teologiei din viata normală, chiar si din viata bisericească.
4. Specific pentru ortodoxia noastră este infiltrarea Bisericii de către nationalism si câteodată. de etno-filogenic. Ideea de autocefalie a devenit autocefalism, aceasta este un mijloc de a servi interesele nationale si filogenetice, folosindu-ne de biserică pentru acest scop. Situatia cu diaspora ortodoxă din sec. XX este într-o continuă si deschisă încălcare a eclesiologiei ortodoxe. Ar putea fi o mică îndoială de care noi nu putem fi mândri si fericiti cu un asemenea caz, desi din fericire părem să fim binecuvântati în modul cel mai ceremonios.

Iată ce m mostenit noi din trecut, de 2 milenii de istorie bisericească, o parte oferindu-se motive de a fi multumiti, pe când cealaltă parte ne dă motive de căintă. O dare de seamă a acestor 2 părti va fi de mare ajutor pe când ne apropiem de noul mileniu. Problemele pe care această nouă perioadă le aduce, vor cere multă meditare asupra trecutului nostru.

III

Care vor fi cele mai importante probleme în noul mileniu?

Suntem cu totii familiarizati acum cu vestita teorie a unui teoretician politic american contemporan care vede în noul mileniu perioada a ceea ce descrie el ca fiind "o ciocnire între culturi". Chiar dacă are sau nu dreptate în predictiile sale, rămâne adevărat pentru biserică că una dintre principalele probleme cu care va avea de înfruntat va fi si cred că va fi întotdeauna, cea a inculturatiei. Ce va face Biserica cu privire la această problemă?

Când a fost predicată evanghelia crestină la greci, s-a confruntat cu o cultură care nu era doar diferită, cineva ar putea spune, ci total opusă, care a creat din punct de vedere istoric evanghelia - si anume cultura semitică. Istoricii dovedesc măsura cu care cultura elenistică a infiltrat iudaismul în timpul lui Iisus. Dar un studiu al perioadei patristice ne dezvăluie faptul că inculturarea evangheliei în lumea antică a greco-romanilor nu era prin urmare o sarcină usoară.

Problema nu era doar prin ce mijloace să înlocuiesti politeismul cu credinta biblică într-un singur Dumnezeu. Ea continuă mult mai adânc, atingând chiar etosul si starea de spirit si chiar punctul de vedere al lumii asupra culturii grecesti. După cum reiese din reactia filosofilor greci din primul secol, ca Celsus si neo-platonisti, nu puteai asimila conceptia pe care crestinătatea a adus-o incluzând credinta în Întruparea lui Dumnezeu si în Învierea Sa după moarte. La un nivel mult mai adânc, inculturarea crestinătătii în perioada patristică s-a împiedicat la punctul de vedere al populatiei grecesti ce dădea prioritate la "unul", unitatea universului si miscările sale ciclice si obisnuite, pe socoteala "multi", aceasta însemnând fiintele speciale si concrete, ajungând la punctul de a privi "multi" ca fiind identic cu căderea sau cu păcatul. Cu alte cuvinte o evanghelie ce poartă cu ea respectul pentru istorie ca având un mult mai mare neinteres decât începutul lecturilor, a trebuit să devină o parte din cultura ce a suspectat istoria si a privit începutul lucrurilor mai hotărât decât sfârsitul sau eshatonul. Inculturarea a avut loc încă din acel timp.

Părerile pot diferi printre învătati, indiferent dacă a fost o inculturare reusită, demnă de încredere pentru evanghelie, sau după cum Harnack notează " o elenizare acută" a acesteia. Desigur, din punctul de vedere al traditiei noastre ortodoxe, ce s-a întâmplat în era patristică a fost într-adevăr o inculturare reusită, atâta timp cât puritatea evangheliei nu s-a pierdut prin aceasta. Ce s-a întâmplat prin urmare în era patristică poate fi propus, cel putin din punct de vedere ortodox, nu ca un model pentru a fi copiat, dar cu sigurantă ca un exemplu din care putem trage câteva lectii pentru situatia de astăzi.

Care ar putea fi aceste concluzii?

În primul rând, trebuie să notăm faptul că Biserica din acel timp dădea atentie slăbiciunilor culturii grecesti si observa faptul că această cultură îsi epuizase posibilitătile sale. Acest diagnostic al sfârsitului societătii lor a permis Părintilor Bisericesti, atât celor greci cât si celor latini să pună evanghelia într-o situatie critică fată de cultura veche si să propună alternative acesteia. Situatia în care suntem astăzi nu este diferită din acest punct de vedere, numai că Biserica nu poate sta vis-a-vis de cultura sa atât timp cât în oarecare măsură a contribuit la creatia sa. În orice caz, ceea ce biserica ar trebui să noteze astăzi este că trăim la sfârsitul unei culturi istorice modelată de iluminism, si că evanghelia ar trebui desprinsă de aceasta si să fie prezentată ca o alternativă a acestei culturi. Dacă biserica nu reuseste să facă aceasta, altii ar putea interveni în a răspunde la nevoile omului în perioada prezentă de tranzitie, după cum mă tem că deja o fac. În peroada patristică faptul că biserica intră într-un dialog continuu cu cultura ce o înconjoară, îi împiedică pe altii de a pătrunde în ea. Trebuie să subliniem din această lectie că biserica din zilele noastre joacă un rol important în a dialoga cu cultura predominantă la nivelul cel mai adânc, dacă este să evităm marginalizarea.

În al doilea rând, Părintii greci nu au luat pur si simplu o părere critică asupra culturii elenice, dar au intrat destul de adânc în ea si au întemeiat legături creative cu premisele lor. Aceasta a luat variate forme. La nivelul culturii, de exemplu, s-au acceptat multe lucruri si s-au crestinizat ca si sărbători naturale, ritualuri de tot felul. La nivelul filosofic, toate întrebările adunate de greci erau privite ca legitime, mai presus de orice preocupare ontologică a gândirii grecesti, care a fost în mare măsură străină Sf. Scripturi si culturii semitice. Terminologia filosofică a fost prompt împrumutată si folosită în teologie. Limba greacă a fost adoptată în unele părti nevorbitoare de limbă greacă, în timp ce folosirea latinii în vest nu a prezentat niciodată o problemă pentru unitatea Bisericii.

Toate acestea nu au avut loc pe socoteala Evangheliei. Orientarea eshatologică a Sf. Scripturi a fost păstrată prin evenimentele Învierii, reprezentarea iconică a Împărătiei în Euharistie, puternicul accemnt plasat pe comunitate si monasticism, ca o formă de protest împotriva secularizării, etc. Cu alte cuvinte poate si trebuie să folosească toate formele unei culturi date, cu conditia ca aspectele principale ale conceptiei biblice să fie mentinute. Biserica în aceste situatii trebuie să-si dea seama de ceea ce este important si trebuie să mentină aceasta cu orice pret. Aceasta nu este o sarcină atât de usoară pe cât istoria epocii patristice o aratp, Ea subliniază importanta crucială a teologiei în toate formele. Teologia trebuie să încerce să atingă convergenta în ceea ce priveste aspectele esentiale ale Evangheliei, care trebuie mentinute, cu toate că sunt exprimate în forme culturale diferite, fără cunostintă teologică si sensibilitate poate foarte usor periculos.

Atât de mult despre istorie. Teologia, pe de altă parte, la nivelul doctrinei se înrudeste cu izvorul printr-o Hristologie conditionată pnevmatologic este o cerere (revendicare, pretentie) a doctrinei Întrupării. Prin asumarea si împărtirea pe deplin a firii umane, Dumnezeu în persoana lui Hristos, a hotărât ca Biserica Sa să-i permită mereu intrarea pe deplin în orice cultură. Faptul că Fiul lui Dumnezeu a intrat într-o anumită cultură care este (o reprezintă) mediul evreiesc sau iudaic, al unui timp anumnit în istorie, poate fi usor considerat că El a sfintit, doar o parte (un detaliu) chemând astfel ca toate celelalte culturi să fie convertite la aceasta. Într-adevăr, o Hristologie care nu este conditionată pnevmatologic, poate conduce la o asemenea concluzie. În orice caz pnevmatologia se îndreaptă spre o Hristologie, care este eshatologică si prin urmare cuprinzătoare. Hristosul Duhului nu este un individ (o persoană) imaginară, în El însusi, El are un trup. El este primul născut printre frati. Și aceasta poate fi extinsă până la considerarea Lui ca un "Hristos cosmic" si ca anacephaleosis a toate. Nu există neam si cultură în care El să fie irelevant. Datorită Sf. Duh El poate fi în toate locurile si în toate timpurile. Acest accent pus pe Pnevmatologie, cu referire la nu este acelasi cu cel întâlnit atât de des în zilele noastre, după care într-un fel sau altul toate culturile contineau (aveau) prezenta Sf. Duh. O Pnevmatologie care este separată de Hristologie, este la fel de rea ca o Hristologie fără Pnevmatologie. Sf. Duh este prezent peste tot. El zboară (se poartă) oriunde doreste si umple toate lucrurile, după cum zice rugăciunea închinată Lui. Dar El niciodată nu săvârseste ceva fără Hristos sau independent de El. El primeste de la Hristos si se îndreaptă spre El. Nu există "economia Sf. Duh". Există numai economia Fiului implică inevitabil întruparea lui Hristos (aceasta fiind în alte forme decât cea istorică). În loc să-L facem pe Sf. Duh o persoană divină care lucrează separat de Hristos, mai bine să-L privim ca o persoană ce-L face pe Hristos cuprinzător (accesibil). În Duhul lui Hristos încetează de a mai fii iudeu sau grec: "În Hristos nu mai este nici iudeu, nici elin..." în timp ce într-un anumit sens există toate acestea deodată (în acelasi timp). Duhul îi permite lui Hristos să intre iarăsi si iarăsi în orice cultură si să si-o asume, purificând-o (curătind-o), căci ceea ce este semnificativ în cele din urmă este descoperit în Hristos. Toate acestea permit o varietate de expresii (exprimări) culturale ale aceluiasi Hristos.

O mare daună a fost adusă Evangheliei, atunci când misiunea Bisericii a fost înteleasă ca o promovare, si chiar foarte des ca o impunere, a unei anumite culturi. Aceasta nu înseamnă că Evanghelia, pentru a fi predicată, trebuie separată total de formele culturale. Ea înseamnă mai degrab, că misiunea ar trebui să respecte libertatea poporului de a exprima adevărul în propriul lor fel, cu conditia ca, conceptia fundamentală sau cea a lumii să rămână cea propovăduită de Evanghelie. Prin urmare pretinde discernământ, un discernământ pe care Duhul îl oferă prin întelepciune teologică, prin Ortodoxie în sensul original. Rolul Bisericii, în fiecare este prin urmare de cea mai mare importantă si constă în supravegherea si asigurarea că noile forme culturale întruchipează si nu distrug conceptia fundamentală existentială, pe care Evanghelia lui Hristos o aduce lumii. Pentru cultură, este o problemă foarte complexă, si aceasta nu poate fi întotdeauna distinsă de conceptia lumii pe care o exprimă. Teologia trebuie să înzestreze biserica cu directiile fundamentale care îi vor da posibilitatea să hotărască (să decidă) într-o situatie dată în care formele culturale întruchipează adevărata Evanghelie si care exprimă de fapt "altă evanghelie". În orice caz, Biserica trebuie să aplice un criteriu teologic si nu unul etic simplu, care poate fi deseori identic cu cel cultural. În orice caz, întrebărilor de exemplu: dacă magia sau poligamia, si opusul lor, monogamia, constituie probleme etice în contextul cultural din Africa, sau se înrudesc cu conceptia fundamentală a Evangheliei, este posibil de răspuns numai în cazul în care noi cunoastem în ce constă această conceptie. Aceasta este ceea ce constiinta (întelepciunea) teologică a Bisericii poate să ne aducă la cunostintă.

Prin urmare, întrebările fundamentale sau finale privind modul de a fi pe care Hristos îl reprezintă în Duh vor fi extrem de importante în noul mileniu când crestinătătii va fi încă o dată crucială pentru existenta Bisericii.

În noul mileniu va fi provocată de anumiti factori pe care Biserica trebuie să-i ia în considerare. Acestia sunt:

(1) Problema credintelor non-crestine. Ne miscăm foarte repede într-o lume pluralistică religioasă. Cum ar trebui să reactioneze Biserica la aceasta? Primul lucru pe care crestinismul trebuie să-l facă este să abandoneze metodele lui misionare agresive din timpurile trecute. Evanghelizarea ar trebui să nu implice constrângerea de nici un fel, nici chiar făcută în cel mai delicat mod. În al II-lea rând teologia crestină trebuie să reconsidere pozitia ei, a ceea ce poate fi considerat, asa numitul pluralism religios. Din punct de vedere istoric părerile diferite au fost exprimate si practicate cu privire la acest lucru. Părarea ce a predominat în trecut a fost una hristonomistică: numai acei ce cred în Hristos pot fi mântuiti. Această părere a predominat mai ales printre Protestanti, asa numiti "Barthian approach". Există o părere ce a inspirat multe miscări misionare în Vest, în ultimele secole. Această părere a fost contestată în interiorul teologiei protestante în timpurile noastre. Sunt astăzi teologi protestanti care vor să sustină ideea a ceea ce poate fi numit "Hristos cosmic", a unei Hristologii largi, capabilă să includă în termenul "Hristos" pe cei din alte religii care constienti sau inconstienti sunt în căutarea a ceea ce noi crestinii numim "Hristos". Această mărire a Hristologiei pare să fie favorită mai ales printre crestinii protestanti, care trăiesc în zone ca India, Japonia, etc., unde crestinismul este în minoritate. Ei cred că în situatia lor, traditionalul, atitudinea Hristocentrică relativ îngustă, restrânsă nu are sens.

În teologia Romano-Catolică, părerea ce a predominat din punct de vedere istoric este accentuată prin întoarcere la Sf. Ciprian (de fapt origine ce poate fi stabilită la Origen în secolul al III-lea), extra ecclesiam nulla salus sau nu există salvare în afara Bisericii. Prin termenul "Biserică" se sugera, în trecut, Biserica Romano-Catolică, punct de vedere modificat radical în secolul nostru, cu precădere de la cel de-al doilea Consiliu de la Vatican, prin ideea de grade de comuniune: cei ce apartin Bisericii Romei sunt în plină comuniune cu Biserica, în timp ce aceia aflati în afara Bisericii Romano-Catolice apartin numai partial "Templului lui Hristos". Cu privire la religiile non-crestine, teologia romano-catolică începe să promoveze o pozitie deschisă vis-a-vis de fenomenul de pluralism religios. O comisie internatională a Vaticanului a publicat foarte recent un raport extrem de detaliat în legătură cu relatia dintre crestinism si celelalte religii, în timp ce cărti cum ar fi cea a fostului profesor de la Universitatea Gregoriană din Roma, Jaques Dupuis sugerează o apropiere de pluralismul religios ca fenomen ce apartine lui Dumnezeu; iată cât de departe s-a ajuns.

Teologia ortodoxă nu s-a pronuntat oficial din acest punct de vedere. Sunt dintre aceia care îsi mentin pozitiile rigide asemănătoare cu cele ale Romano-Catolicilor si Protestantilor diun trecut. De asemenea există puncte de vedere care pot fi clasificate pe două categorii: una dintre ele este bazată pe Pnevmatologie. Cealaltă este bazată pe Eshatologie. Prima face o distinctie clară între lucrarea lui Hristos si rolul Duhului Sfânt în istoria mântuirii. Potrivit acestor distinctii ia ca punct de reper, mai mult sau mai putin, ideea teologului rus Vladimir Lossky, aceea a "două iconomii", cea a lui Hristos si cea a Duhului Sfânt. Lucrarea Duhului Sfânt după această părere, nu este limitată Bisericii si crestinilor, ci se extinde asupra întregii umanitătii si creatii. Din această cauză celelalte religii nu sunt în afara sferei de actiune a Duhului Sfânt, cu toate că se poate spune că ei se află în afara lui Hristos.

Părerea eshatologică, pe de altă parte, e bazată pe un argument diferit. Înainte de judecata de apoi nimeni nu poate spune cu certitudine absolută cine nu apartine lui Hristos si nu este mântuit. De remarcat aici este cuvântul "nu". Acest argument nu implică faptul că ar fi vorba de agnosticism si neclaritate cu privire la Hristos si Biserică, drept calea spre Dumnezeu si mântuire.

Agnosticismul se referă numai la cei ce nu cred în Hristos si nu sunt membrii ai Bisericii Sale. Această pozitie permite o atitudine pozitivă cu privire la non-crestini si are o mai mare credibilitate decât argumentul Pnevmatologiei. Este de fapt rezonabil numai pentru Biserica Crestină să trăiască sub obscuritatea istoriei si să lase lui Dumnezeu să-si descopere judecata finală în ceea ce priveste mântuirea tuturor. Aceasta însă nu relativizează pe Hristos sau Biserică. Din câte stim, Biserica, drept Trupul lui Hristos, este singura cale sigură spre Dumnezeu, stabilind relatia optimă a omului cu Dumnezeu. De aceea noi crestinii nu potem propune o cale mai bună decât cea pe care o stim. Suntem neclintiti în această credintă. Dar numai la judecata de apoi a lui Dumnezeu putem vedea, chiar si dintre crestini, cine va fi mântuit. O asemenea pozitie este diferită fată de sincretismul religios.

În sincretism, presupunerea acceptată de toate părtile participante este aceea că fiecare religie are ceva pozitiv cu care să contribuie. Si se aduc, să spunem asa, variatele contributii pe care le fac, ajungându-se la o totalitate, la un întreg, urcându-se în fapt spre un fel de nouă religie. Iată ce înseamnă sincretismul.

Într-o interpretare non-sincretistă, fiecare religie poate recunoaste elemente pozitive într-o altă religie, dar vede si judecă aceste elemente în lumina propriei sale credinte si, bineînteles, nu ca pe o parte componentă a unei noi religii. Aceasta conduce spre cel de-al treilea punct de vedere al meu, privind ceea ce crestinătatea ar trebui să facă în legătură cu pluralismul religios al vremii noastre.

După ce se exclude total ideea instaurării vreunei noi religii, transformând pluralismul religios în sicretism religios, simulând atitudinea de respingere pe baza a ceea ce tocmai s-a spus, singurul lucrul inteligen si corect pe care crestinătatea trebuie să-l facă este acela de a intra în dialog cu alte credinte. Un astfel de dialog ar trebuie să fie constructiv, neputând fi un dialog inter-religios în detrimentul convingerilor religioase. Crestinismul trebuie să-si aprofundeze si să-si întărească teologia, nu să o înece într-un fel de agnosticism ori relativism. Dialogul nu înseamnă indiferentă fată de adevăr si relativizare.

Dimpotrivă, înseamnă convingere, si fără încăpătânare, fidelitate combinată cu deschidere spre comunicare. Dialogul este un pas dincolo de tolerantă. Implică recunoasterea faptului că celălalt, diferitul, există nu numai pentru ca pur si simplu să existe - aceasta însemnând toleranta - ci există ca cineva care are ceva să-mi spună, ceea ce trebuie să ascult cu seriozitate si să transpun după propriile mele convingeri si să judec acest lucru sub si în lumina acestor convingeri.

Dar ce-mi va spune celălalt într-un astfel de dialog? Un dialog nu are nevoie numai de parteneri, are de asemenea un subiect. Despre ce ar vorbi partenerii implicati în acest dialog? Se va discuta despre politică si rolul religiei în diferitele conflicte nationale si din lume? Aceasta va fi, pentru unii, în special politicieni, un lucru folositor si binevenit. Dar este putin probabil ca un astfel de subiect să fie constructiv. Rezultatul va fi negativ - mai mult ca sigur. Din acest motiv, sugerez ca dialogul cu religiile despre care vorbim să aibă subiecte diferite. Ar trebui să ne plaseze înaintea subiectelor arzătoare ale umanitătii deoarece ne apropiem de mileniul trei. Religia nu este despre religie, cu atât ai putin despre religii. Religia este cu oamenii si relatia lor cu Dumnezeu si de asemenea religia reprezintă pentru oameni legăturile cu semenii. Religia trebuie să înfrunte provocările timpurilor noastre.

Aceste provocări includ, pentru că intrăm în mileniul trei, printre altele si pe acelea ale tehnologiei si globalizării. Lumea se schimbă total. Cu totii stim asta. Sunt lucruri bune care pot fi spuse, dar există si pericole serioase în legătură cu această revolutionalizare a lumii. Nu putem rămâne indiferenti în fata acestei situatii.

Marea problemă a secolului care vine va fi globalizarea si aceasta ar fi cum să împaci pe cei putini cu cei multi, cum să eviti formarea unitătii universale pe seama diversitătii locale; cum să accepti diferentele, nu să existi pur si simplu ca să fi tolerat, ci să contribui în beneficiul umanitătii. Trebuie să luăm pozitie în această problemă. Trebuie să ne explicăm credinta si să oferim solutii acestei probleme a globalizării. Trebuie să ne informăm credinciosii si să actionăm în concordantă în formarea unei constiinte universale în legătură cu această problemă.

De asemenea există si (2) provocarea ecologică. Aceasta este probabil cea mai serioasă problemă cu care se confruntă astăzi umanitatea. Crestinătatea acordă mare importantă pentru criza ecologică. Aceasta se recunoaste de toti. De asemenea este o pozitie care contribuie foarte mult la solutionarea acestei probleme. Un dialog pe marginea unui astfel de subiect ar putea aduce la masa tratativelor chiar si pe aceia implicati în conflicte nationale si politice. Pluralismul religios poate fi folosit în mod constructiv aducând astfel consecinte benefice în multe alte domenii.

Și în final există (3) provocarea stiintelor, în special aceea din partea stiintelor biologice. Aproape că nu mai există nimeni care în zilele noastre să nu fie alarmat de noutătile privind descoperirile făcute în biologie si genetică. Nu mai departe de ieri, în timp ce veneam aici, am citit într-un ziar, în avion, că savantii au reusirt să cartografieze cromozomii, ceea ce face posibilă însăsi manipularea vietii. Bineînteles că nu putem, privi cu indiferentă ceea ce se întâmplă. Acesta este un subiect care cere si este atât de nouă, încât o asemenea imagine este obligată să fie o chestiune (problemă) extrem de complexă.

Dar este destul de naiv, permiteti-mi să spun că problema Bioeticii poate să fie pur si simplu o chestiune de legislatie (a legislatiei) de stat. Opinia lumii trebuie formată si religia este un factor major în formarea si informarea constiintei umane.

Nici un dialog teologic nu poate avea efect dacă nu adresează probleme de acest fel.

În fata acestor provocări ce ar trebui să facă Biserica Ortodoxă? Cum ar trebui să reactioneze si cu ce ar trebui să contribuie? Aici sunt niste păreri personale în ceea ce priveste această întrebare crucială: 1. Teologia ortodoxă trebuie să revizuiască (revadă) limbajul. Noi am mostenit o traditie dogmatică bogată si trebuie să o păstrăm cu credintă si să nu schimbăm nimic la ea. Probabil că nu avem nevoie de dogme noi, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să conservăm dogmele ca pe niste comori arheologice. Cu sigurantă că avem nevoie de o interpretare a dogmelor noastre în termeni existentiali. De exemplu, ce înseamnă pentru omul zilelor noastre că Dumnezeu este trinitate. Aduce la lumină problreme cum ar fi acelea create de individualism, universalism, care marchează prezenta noastră cultură. Ce poate să spună un ecleziarh al bisericii catolice despre problema globalizării, care începe să domine ordinea de zi a lumii după cum am observat noi. Putem să mentionăm orice dogmă a bisericii noastre din moment ce nu este nici una care nu spune ceva despre problemele actuale ale umanitătii.

1. Ortodoxia trebuie să înceapă să răspundă la întrebări culturale nu cu etici, ci cu dogme.
2. Biserica ortodoxă trebuie să dea (să ofere) din ce în ce mai mult din viata ei liturgică, în special euharistia. Euharistia este rezumatul întregii realităti, al salvării lumii, Trebuie să aducem mai mult liturghia în discutia noilor probleme culturale. Pentru a face aceasta, trebuie în primul rând să fim atenti la modul în care săvârsim euharistia si cultul. Ritualul liturgic nu este simplu ci are o profundă semnificatie existentială. Trebuie să săvârsim (celebrăm) liturghia cum se cuvine dacă e să oferim ceva lumii semnificatiei existentiale. În al doilea rând trebuie să interpretăm liturghia în termeni existentiali. Avem nevoie, cu alte cuvinte, de o dogmatică liturgică sau de o dogmatică înteleasă si exprimată în mod liturgic. Acesta va fi darul nostru oferit lumii în secolul XXI.
3. Totodată cu liturghia trebuie să cultivăm traditia noastră monastică în adevăratul spirit al monasticismului, al părintilor din pustie. Este o remarcabilă revenire a monasticismului ortodox în timpurile noastre. Dar spiritul acelor părinti, care este spiritul învinuirii de sine sau al luării asupra siesi a păcatelor lumii, este adeseori înlocuit, în monasticismul nostru, ce acela al unui entuziasm agrasiv care înăbusă chiar scopul ascetismului. Lumea va avea nevoie din ce în ce mai mult de spiritul unui monasticism autentic (veritabil).

Frati si surori în Christos!

Biserica ortodoxă intră în al treilea mileniu fără nici o putere politică sau economică, dimpotrivă ea intră cu o slăbiciune seculară, punându-se în discutie chiar supravietuirea ei în următorul mileniu. Toate bisericile ortodoxe sunt în dificultate si vor fi mai mult în viitor. Puterea Ortodoxiei nu constă în nici o putere seculară, ea constă în traditia ei, deopotrivă dogmatică si liturgică. Numai cu conditia ca această traditie să fier interpretată într-un mod care o va face relevantă nevoilor existentiale ale umanitătii.

Nu mai este destul să conservăm traditia noastră. Strămosii nostri au făcut aceasta foarte bine. Noi nu trebuie să facem Ortodoxia o religie exotică la fel cum multi crestini din vest o abordează. Trebuie să ne angajăm în interpretarea ei, în lumina (virtutea) celor mai importante probleme existentiale de azi si de mâine. Teologia este si va fi din ce în ce mai mult, pentru supravietuirea bisericii ortodoxe în noul mileniu. Teologia este tăria, puterea bisericii ortodoxe. Teologiei ortodoxe nu ar trebui să-i fie frică să dialogheze cu nimeni. Datoria ei este să se angajeze în dialog, este singurul mod pentru ca ea să-si declare unicitatea, importanta si indispensabilitatea. Este singurul mod de a evita transformarea Bisericii Ortodoxe într-un ghetou în lumea de azi.

Noi celebrăm astăzi sfântul patron al acestei facultăti, Sfântul Ioan Damaschin, un sfânt local care a devenit un teolog universal. La fel ca în timpul lui, teologia ortodoxă este astăzi propovăduită într-un context cultural nou crestin. Și aceasta va continua să fie în secolul care vine. Această facultate promite că contributia ei la atestarea Bisericii Ortodoxe va fi importantă în următorii ani. Ne dorim ca ea să fie o binecuvântare a Domnului, astfel încât împreună cu restul fortelor teologice ortodoxe să aducă o dovadă a adevărului pe care Biserica Ortodoxă îl mărturiseste unei lumi care va avea nevoie de el din ce în ce mai mult în mileniul următor. S-a spus de către un renumit bizantinolog englez că sec. XXI va fi secolul ortodoxiei. Aceasta nu trebuie însă să ne facă să simtim mai profund intens imensa responsabilitate pusă pe umerii nostri slabi. Acestea au fost modestele mele gânduri pe care am vrut să mi le prezint.

Cuvântare tinută la Mănăstirea Balamand (Liban), 4 decembrie 1999.
Mitropolitul Ioan Zizioulas al Pergamului (Patriarhia Ecumenică)