Două scrisori papale pe care Ioan Paul al II-lea pare să le fi uitat

Peste câteva zile, papa Ioan Paul al II-lea va efectua o vizită în România. Va fi pentru prima dată când va merge într-o tară majoritar ortodoxă. Este adevărat că Biserica Ortodoxă Română s-a arătat extrem de reticentă în fata acestei propuneri din partea Vaticanului. Papa a vrut să forteze mâna Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, trimitându-i o cerere personală si Patriarhul i-a răspuns cu întelepciune că papa ar putea veni, ca invitat al Bisericii Ortodoxe, cu conditia ca toate conflictele scandaloase cauzate de uniatii din Transilvania să fie solutionate în prealabil. Această ultimă conditie a fost îndeplinită pe jumătate, căci după acordul de la Blaj (unde uniatii au recunoscut că marea majoritate a fostilor uniati au revenit astăzi la Ortodoxie, de unde fuseseră dezrădăcinati, si că ar dori să rămână asa, si au promis că vor abandona conflictele ajunse în fata tribunalelor civile), au declarat în stil iezuit că procesele în curs vor fi duse până la capăt. În orice caz, papa va fi invitatul Bisericii Ortodoxe Române si, desigur, va fi primit cu dragostea si ospitalitatea atât de caracteristice popoarelor ortodoxe, care primesc oaspetele ca pe Hristos Însusi, fără distinctie de persoană, de rasă sau de religie.

Primirea călduroasă care va fi rezervată papei nu trebuie să dea însă impresia că zâmbetele de bun venit implică si faptul că papa a încetat să mai fie ereziarhul ale cărui pretentii de dominare sunt cauza principală a dezbinării crestinilor.

Cu această ocazie, este bine să fie amintit ortodocsilor faptul că papii n-au fost dintotdeauna ereticii imperialisti care au ajuns din nefericire în zilele noastre. A fost o vreme când papii erau ortodocsi, apărând dogmele pe care acum le neagă, cu o franchete si o fortă a limbajului pe care putini dintre teologii ortodocsi de azi le mai au. Din vasta literatură care demonstrează această ortodoxie romană, din păcate pierdută, propunem spre examinare două scrisori ale bravilor ortodocsi papa Grigorie cel Mare si papa Ioan al VIII-lea.

Când împăratul bizantin a atribuit titlul de Patriarh Ecumenic lui Ioan Postitorul, Grigorie cel Mare (c.540-602) a început o veritabilă campanie epistolară pentru a arăta că formula contine o erezie eclesiologică, cel putin în varianta latină Patriarca Universalis. Scrisorile pe care le posedăm sunt adresate Patriarhului Ioan Postitorul, Împăratului, Patriarhului Chiriac, succesorul lui Ioan si Patriarhilor din Antiohia si Alexandria. Am ales scrisoarea către Evloghie al Alexandriei si Anastasie al Antiohiei. Pentru că unii autori ultramontanisti au citat câteva fraze izolate din această scrisoare pentru a-si sustine doctrinele, omitând complet esentialul care le distruge, vom da textul in extenso înainte de a adăuga câteva comentarii. Este vorba de scrisoarea cu numărul 43 a Cărtii a V-a din Scrisorile Sfântului Grigorie, după editia benedictină. Am numerotat paragrafele pentru a usura găsirea reperelor.

Scrisoarea Sfântului Grigorie cel Mare

1. « Grigorie către Evloghie, Episcop al Alexandriei, si către Anastasie, Episcop al Antiohiei.

2. « Atunci când Predicatorul prin excelentă spunea: "Atât timp cât voi fi Apostol al neamurilor, voi slăvi slujirea mea" (Rom. 11, 13); atunci când spunea în altă parte: "Noi am fost blânzi în mijlocul vostru precum o doică îngrijeste pe fiii săi" (I Tes. 2, 7), el ne lasă nouă, celor care vom veni după el, exemplul de a fi în acelasi timp smeriti cu duhul si credinciosi în a păstra cu cinste demnitatea Cinului nostru, în asa fel încât smerenia noastră să nu fie timiditate si înăltarea noastră să nu fie trufie.

3. « Acum opt ani, când încă trăia Pelaghie, predecesorul nostru de sfântă pomenire, confratele nostru, coepiscopul Ioan, profitând de ocazia ivirii unei alte probleme, a întrunit un sinod în orasul Constantinopol si s-a străduit să ia titlul de "universal". De îndată ce predecesorul meu a luat cunostintă de aceasta, el a trimis scrisori prin care, în virtutea autoritătii sfântului apostol Petru, a anulat actele acelui sinod.

4. « Am avut grijă să adresez Sanctitătii Voastre còpii ale acestor scrisori. Cât priveste diaconul care, după obicei, se alătură suitei Prea Cucernicilor Împărati pentru problemele eclesiale, Pelaghie i-a interzis să se împărtăsească la slujbă împreună cu sus-numitul nostru coepiscop. Urmând predecesorului meu, am scris coepiscopului nostru scrisori ale căror còpii am considerat că trebuie să vi le trimit Fericirii Voastre. Principalul nostru scop - într-o problemă care, din cauza trufiei ei, tulbură Biserica până în străfundurile ei - era să-i amintim duhului fratelui nostru de modestie, pentru ca, dacă n-ar voi să cedeze nimic din tăria trufiei lui, să putem mai usor, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, să aflăm mijloacele de a-l corecta sever.

5. « Cum stiti prea bine Sanctitatea Voastră, pe care o venerez în mod deosebit, acest titlu de "universal" a fost oferit de Sfântul Sinod de la Calcedon episcopului din scaunul apostolic al cărui slujitor sunt prin harul lui Dumnezeu. Dar nici unul dintre predecesorii mei n-a vrut să se servească de acest cuvânt profan; pentru că, de fapt, dacă un patriarh este numit "universal", le răpeste celorlalti titlul de patriarh. Departe, departe să fie de tot sufletul crestin dorinta de a uzurpa câtusi de putin sau de a diminua onoarea fratilor săi! Dacă noi refuzăm o onoare care ne-a fost oferită, gânditi-vă cât de rusinos este să fie uzurpată violent de către un altul.

6. « Pentru aceea, Sanctitatea Voastră să nu dea nimănui în scrisorile sale titlul de "universal", pentru a nu se priva pe sine de ceea ce i se cuvine, oferind altuia o onoare pe care nu i-o datorează. Să nu aveti în aceasta vreo teamă de Serenisimii Stăpâni, căci Împăratul se teme de Atotputernicul Dumnezeu si nu va consimti la încălcarea poruncilor evanghelice si a prea sfintelor canoane. În ce mă priveste, desi sunt separat de Voi de mari întinderi de pământ si de mare, vă sunt totusi atât de aproape cu inima. Sunt convins că sentimentele Fericirii Voastre sunt aceleasi pentru mine. Dacă mă iubiti asa cum vă iubesc si eu, spatiul nu ne mai separă. Multumesc dar acestui grăunte de mustar, acestui grăunte care părea mic si vrednic de dispret, dar care, întinzându-si în toate părtile ramurile care ies din aceiasi rădăcină, s-a făcut sălas pentru toate păsările cerului! Multumesc si acestui aluat care, adăugat la trei măsuri de făină, a unit întregul neam omenesc! Multumesc încă si acestei mici pietre care, desprinsă cu usurintă din munte, a acoperit întreaga suprafată a pământului; care s-a întins până a făcut din neamul omenesc adus la unitate, trupul Bisericii universale; care a făcut chiar ca toate diferentele diverselor părti să servească la strângerea legăturilor unitătii!

7. « Urmează de aici că nu ne-am îndepărtat de voi, pentru că suntem una în Cel Care este pretutindeni. Să-I aducem multumire că a doborât vrăjmăsiile încât, în umanitatea Sa, nu mai există în tot universul decât o singură turmă si un singur staul sub un singur Păstor care este El Însusi. Să ne amintim mereu de aceste avertismente ale Predicatorului adevărului: "Siliti-vă să păziti unitatea Duhului întru legătura păcii" (Efes. 4, 3); "Căutati pacea cu toti si sfintenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu" (Evr. 12, 14). La fel spunea ucenicilor săi: "Dacă se poate, pe cât este întru voi, trăiti în pace cu toti oamenii" (Rom. 12, 18). El stia că cei buni nu puteau trăi în pace cu cei răi, de aceea zice la început, după cum stiti: "Dacă este cu putintă".

8. « Dar, pentru că pacea nu poate exista între două părti opuse si din moment ce toti cei răi fug de ea, cei buni trebuie să tină la ea din adâncul sufletelor lor. Aceasta o spune admirabil si Sfântul Pavel: "Pe cât este întru voi", pentru a ne face să întelegem că pacea trebuie să rămână în noi chiar si atunci când oamenii perversi o izgonesc din inima lor. Păstrăm cu adevărat pacea în noi atunci când urmărim greselile celor trufasi sub impulsul dragostei si al dreptătii, si când iubim persoanele, dar viciile lor le urâm, căci omul este lucrarea lui Dumnezeu, dar viciul este lucrarea omului. Se cuvine, asadar, să deosebim ceea ce a făcut Dumnezeu si ceea ce face omul; să nu urâm omul din cauza greselii si să nu iubim greseala din cauza omului.

9. « Deci să urmărim la om răul datorat trufiei sale, rămânând uniti cu el în Duh, ca acest om să fie eliberat de vrăjmasul lui, adică de greseala lui. Atotputernicul nostru Mântuitor va da putere iubirii si dreptătii noastre; ne va da unitatea Duhului Său, nouă, celor care suntem separati de voi de o întindere atât de mare de pământ, pentru că El a zidit Biserica Lui ca pe o arcă, dându-i ca si cele patru laturi ale ei, cele patru părti ale pământului; El a făcut-o dintr-un lemn nestricăcios, a uns-o cu bitumul dragostei, în asa fel încât să nu se teamă nici din partea vânturilor, nici din cea a valurilor. Trebuie să ne rugăm din toată inima noastră, iubiti frati, pentru ca, sub ocârmuirea harului, apa din afară să nu o tulbure si ca dreapta Providentei să păstreze bine cala vasului. Căci diavolul, dusmanul nostru, năpustind împotriva celor smeriti si înconjurându-i ca un leu răcnind ce caută să-i înghită, după cum vedem, nu se multumeste să-i înconjoare, ci si-a înfipt atât de adânc coltii în unele mădulare de trebuintă ale Bisericii încât, fără îndoială (dar să ferească Dumnezeu!), turma va fi curând răvăsită dacă ceilalti păstori nu se înteleg între ei pentru a o ajuta cu purtarea de grijă a Domnului. Să ne gândim, prea iubiti frati, ce va face acela care, de la început a ridicat asemenea planuri detestabile împotriva slujirii preotesti. E aproape de noi cel despre care s-a scris: "Acela este rege peste toti copiii trufiei". Nu pot să spun aceasta fără să fiu coplesit de durere: Fratele nostru si coepiscopul Ioan caută să se ridice la acest titlu, dispretuind poruncile Domnului, preceptele apostolice si rânduielile Părintilor.

10. « Să facă Atotputernicul Dumnezeu ca Fericirea Voastră să aflati cât de adânc suspin gândindu-mă că cel care altădată îmi părea cel mai modest dintre oameni, cel pe care îl iubeam cel mai mult, care părea preocupat doar de milostenii, de rugăciuni, de posturi, si-a luat înfumurarea din cenusa pe care se asezase, din acea smerenie care îi aducea slava, încât caută să-si atribuie totul si, prin trufia unui titlu pompos, să subjuge pe toti cei uniti sub singurul conducător care este Hristos, adică mădularele Aceluiasi Hristos. Nu este de mirare că Ispititorul, care stie că trufia este începutul tuturor păcatelor, de care s-a si folosit de la bun început împotriva primului om, caută prin acest viciu să distrugă virtutile unora si întinde capcană si pune obstacol la tot lucrul bun, chiar si în virtutile celor care păreau să fi scăpat din mâinile sale crude.

11. « De aceea trebuie să ne rugăm mult; trebuie să ne rugăm Atotputernicului Dumnezeu cu rugăciuni neîncetate, ca să întoarcă duhul fratele nostru de la greseala lui, ca să îndepărteze de unitatea si smerenia Bisericii Sale acest rău al trufiei si tulburării. Cu harul lui Dumnezeu trebuie să încercăm cu toate puterile să împiedicăm ca, prin otrava continută într-un singur titlu, să se rănească de moarte mădularele care trăiesc în trupul lui Hristos. Căci a îngădui acest titlu înseamnă a distruge demnitatea tuturor patriarhilor; iar dacă se întâmplă ca acela care îsi spune "universal" să cadă în greseală, înseamnă că nici un episcop nu mai rămâne cu tărie în adevăr.

12. « Trebuie, asadar, să păstrati Bisericile în integritatea lor, asa cum le-ati primit si să nu acordati nici un sprijin acestei încercări de uzurpare diabolică. Tineti-vă tari si fiti linistiti; nu dati si nu primiti niciodată scrieri care ar purta acest titlu de "universal". Împiedicati pe toti episcopii care vă sunt supusi să se întineze aderând la această trufie, si toată Biserica să stie că sunteti patriarhi nu doar prin faptele voastre bune ci si printr-o autoritate adevărată. Dacă ni se va întâmpla ceva rău din aceasta, vom suporta împreună; iar datoria noastră va fi de a arăta, chiar prin moartea noastră, că nu mai tinem la nimic din clipa în care s-ar aduce vreo atingere universalitătii. Să spunem cu Pavel: "Pentru mine a trăi este Hristos si a muri un câstig " (Fil. 1, 21). Să ascultăm ceea ce a spus primul dintre toti păstorii: "Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, că a lor este împărătia cerurilor" (Mt. 5, 10).

13. « Să fiti convinsi că am părăsi fără tulburare demnitatea pe care am primit-o pentru a propovădui adevărul pentru acelasi adevăr, dacă ar fi nevoie. Rugati-vă pentru mine, asa cum se cuvine Prea Iubitei Voastre Fericiri, pentru ca lucrările mele să fie pe măsura cuvintelor pe care am îndrăznit să vi le adresez. »

Comentariu asupra scrisorii Sfântului Grigorie

Această lungă scrisoare este bogată în învătăminte eclesiologice. În mod firesc, apologetii papalitătii se limitează la citarea paragrafului nr. 3, aplicându-i o falsă interpretare, fără să redea contextul istoric si făcându-l pe Sfântul Grigorie să spună nu doar ceea ce nici nu spune, dar mai ales ceea ce neagă atât de explicit într-o multime de alte locuri. După învătătura - ortodoxă - a Sfântului Grigorie, "autoritatea Sfântului Apostol Petru" nu implică o jurisdictie universală. Ca dovadă în acest sens stă următorul extras din scrisoarea sa adresată lui Ioan Postitorul (Cartea a V-a, Scrisoarea 25 în editia benedictină):

« Petru, primul dintre Apostoli si mădular al Bisericii sfinte si universale; Pavel, Andrei, Ioan nu sunt conducători ai unor popoare? Si totusi sunt mădulare sub un singur Conducător. Într-un cuvânt, sfintii dinaintea Legii, sfintii de sub Lege, sfintii de sub Har nu alcătuiesc toti trupul Domnului? Nu sunt ei mădulare ale Bisericii? Si nu a fost nici unul dintre ei care să fi vrut să se numească "universal". Sfintia Voastră să recunoască deci cât de mult se umflă în sinesi atunci când revendică un titlu pe care nici unul n-a avut aroganta de a si-l atribui.»

Acel sinod de la Constantinopol fusese convocat pentru a judeca un preot într-o problemă de disciplină. Preotul inculpat făcuse recurs la Roma, invocând Canonul 3 al Sinodului de la Sardica (343 sau 344): « Episcopul Osiu din Cordoba zise: (...) Iar dacă cumva vreunuia dintre episcopi i s-ar părea că este condamnat în vreo pricină si ar socoti că pricina lui nu este rea ci bună, pentru ca astfel să se înnoiască judecata, de s-ar părea dragostei voastre, să cinstim memoria Apostolului Petru, si să se scrie lui Iuliu, episcopul Romei în privinta celor care s-au judecat, pentru ca, de ar trebui, să se înnoiască judecata prin episcopii vecini ai eparhiei, si el să dea pe judecător. »

Versiunea latină adaugă la sfârsitul Canonului: „Sunteti de acord cu totii? Sinodul răspunde: Da, suntem de acord.”

În legătură cu acest canon, Tillemont observă că formularea este foarte puternică, pentru a arăta că acesta era un drept pe care papa nu-l avea înainte. Pierre de Marca, în De Concordantia Sacerdotii et Imperii, Lib. VII, cap. iij., par. 8, afirmă că aici Osiu propune Sfintilor Părinti să cinstească memoria Sfântului Petru pentru a-i determina să consimtă mai usor acestui nou privilegiu căci, asa cum a dovedit de Marca, dreptul acordat aici episcopului din Roma era necunoscut înainte. Edmond Richer, de la Sorbona, arată că faptul că papa este amintit cu numele indică clar că în aceste canoane prevederea unui apel la Roma nu era decât o măsură temporară.

În orice caz, episcopul Romei, Pelaghie, era considerat judecător în ultimă instantă în această problemă pentru că Sinodul de la Calcedon (451) îi acordase întâietatea prin canonul 28:

«... Căci Părintii, după dreptate i-au conferit privilegii scaunului Vechii Rome, pentru că era cetatea împărătească. Si cei 150 de episcopi prea iubitori de Dumnezeu îndemnati de aceleasi motive au dăruit privilegii egale (isa presbeia) prea sfântului scaun al Noii Rome, socotind cu dreptate ca cetatea care s-a cinstit cu împărătia si cu senatul, si care a dobândit privilegii deopotrivă cu ale Vechii Rome împărătesti, întocmai ca si aceea să se mărească si să fie a doua după aceea; ... »

Este foarte interesant de notat că Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (381) a acordat privilegii Vechii Rome, de care, prin urmare, nu se bucurase înainte. În plus, motivatia pentru aceste privilegii acordate prin drept eclesiastic în secolul al IV-lea, si tocmai prin aceasta în mod evident nu de drept divin, nici de origine apostolică, este mentionată explicit si nu avea nici o legătură cu Sfântul Petru; era pur si simplu pentru că Roma era cetatea imperială. Cu alte cuvinte, Sfintii Părinti au vrut ca ordinea eclesiastică să reflecte ordinea civilă: nici mai mult, nici mai putin.

Interpretarea papistă despre o jurisdictie universală "în virtutea autoritătii Sfântului Apostol Petru" este, asadar, cu desăvârsire falsă.

Dimpotrivă, mesajul scrisorii Sfântului Grigorie este că nimeni în Biserică nu are dreptul să-si aroge titlul de universal. Lectura actelor Sinodului de la Calcedon nu-i dă dreptate Sfântului Grigorie care, în paragraful nr. 5 al scrisorii prezentate, afirmă că "titlul de universal a fost oferit de Sfântul Sinod de la Calcedon" episcopilor din Roma. O astfel de decizie nu se regăseste nicăieri. În ciuda erorii sale, Sfântul Grigorie consideră că titlul "universal" ar fi fost "oferit" papilor în 451, ceea ce dovedeste că nu-l aveau anterior si că nici un papă - ortodox - n-a dorit vreodată "să se folosească de acest cuvânt profan". Ioan Paul al II-lea pare să nu fi dat nici o atentie acestui fapt si nici celor ce urmează: "Dacă un patriarh se numeste universal le răpeste celorlalti titlul de patriarh". Sfântul Grigorie taxează pretentia universalitătii ca uzurpare. Cu toate acestea, Conciliul I Vatican (1870), considerat de Ioan Paul al II-lea ca ecumenic, spune:

« Noi învătăm deci si declarăm că primatul de jurisdictie în Biserica universală a lui Dumnezeu (primatum iurisdictionis in universam Dei Ecclesiam), după mărturia Evangheliei, a fost promis si conferit de Domnul Hristos imediat si în mod direct fericitului Apostol Petru. »Ce ar fi spus Sfântul Grigorie? Desigur, ar fi apreciat la justa valoare canonul care urmează în Actele aceluiasi Conciliu: « Dacă cineva spune că fericitul Petru n-a fost instituit principe al tuturor Apostolilor de Domnul Hristos si cap văzut al întregii Bisericii luptătoare, sau că a primit primatul doar de onoare si nu de jurisdictie veritabilă si autentică direct si imediat de la Însusi Domnul nostru Iisus Hristos: să fie anatema! »

E sigur că Conciliul I Vatican îl declară astfel anatema pe Sfântul Grigorie cel Mare, doctor al Bisericii. Ecumenistii moderni nu întârzie să opineze că această situatie s-a schimbat odată cu Conciliul II Vatican. Chiar dacă ar fi adevărat, aceasta ar fi o condamnare formidabilă a autenticitătii doctrinei conciliare romane, care ar fi astfel capabilă să se contrazică din conciliu ecumenic in conciliu ecumenic. Dar Vatican II a reluat doctrina de la Vatican I: « Conciliul pune din nou în fata tuturor credinciosilor, pentru a fi crezută cu tărie, această învătătură despre instituirea, perpetuitatea, puterea si rostul primatului sacru al Pontifului Roman si despre magisteriul lui infailibil, si, mergând pe aceeasi linie, a hotărât să mărturisească si să proclame în fata tuturor învătătura despre episcopi, urmasii Apostolilor, care, împreună cu urmasul lui Petru, vicarul lui Hristos si Capul văzut al întregii Biserici, conduc casa Dumnezeului celui viu. » (Vat. II,

 Lumen gentium, § 18.)Paragraful numărul 6 al scrisorii arată clar că Sfântul Grigorie nu-i refuză titlul de universal lui Ioan Postitorul pentru că l-ar fi dorit pentru el însusi: "Sanctitatea Voastră să nu dea nimănui în scrisorile sale titlul de universal, pentru a nu se priva pe sine de ceea ce i se cuvine, oferind altuia o onoare pe care nu i-o datorează."

Paragraful numărul 7 spune într-un mod foarte explicit că singurul Păstor universal al Bisericii este Hristos Însusi în umanitatea Sa (in carne sua). Această afirmatie nu lasă nici un loc pentru un "vicar al lui Hristos pe pământ", căci Hristos a înviat în trupul Său. Sfântul Grigorie n-ar fi subscris la învătătura Conciliului de la Florenta (1439):

« Definim (...) că Pontiful Roman este însusi succesorul fericitului Petru, principele Apostolilor, si adevărat vicar al. lui Hristos, capul întregii Biserici si părintele si învătătorul tuturor crestinilor (...) ».

În scrisoarea sa către Ioan Postitorul, Sfântul Grigorie scrie (Scrisoarea 25, Cartea I, editia benedictină): « Domnul a zis ucenicilor Săi: "(...) Nu vă numiti părinte, căci aveti un singur Părinte.«Ce veti spune atunci, prea iubite frate, la înfricosătoarea judecată ce va să vină când nu doriti să vă numiti doar Părinte, ci Părinte universal al lumii? (...) Ca urmare a acestui titlu criminal si plin de trufie, Biserica este împărtită, si sufletele tuturor fratilor sunt scandalizate. »

Această afirmatie nimiceste învătătura Conciliului de la Florenta, dar reprezintă totodată si reprosul Ortodoxiei adus papei Ioan Paul al II-lea, cu atât mai transant cu cât provine de la un sfânt papă al Romei. De fapt, dezbinarea care domneste printre crestinii români este datorată acestor "titluri criminale si pline de trufie" ale papei Ioan Paul al II-lea.

Paragraful numărul 10 reia doctrina ortodoxă după care nici un episcop nu trebuie "să caute să-si atribuie totul si din trufie unui titlu pompos, să subjuge pe toti cei uniti sub singurul conducător care este Hristos, adică mădularele Aceluiasi Hristos." Paragraful numărul 11 subliniază gravitatea unei astfel de greseli, căci prin "otrava continută într-un singur titlu mădularele care trăiesc în trupul lui Hristos" pot fi "lovite de moarte; căci a îngădui acest titlu înseamnă a distruge demnitatea tuturor patriarhilor; iar dacă se întâmplă ca acela care îsi spune universal să cadă în greseală, înseamnă că nici un episcop nu mai rămâne cu tărie în adevăr."

Adevărul celor afirmate de Sfântul Grigorie aici a fost din nefericire confirmat putin timp după aceea, când papa de la Roma si patriarhul de la Constantinopol au căzut în erezia monotelită, ceea ce le-a atras anatema unui Sinodul ecumenic (Constantinopol III, din 680-681):

« Sfântul Sinod spune: După promisiunea făcută Altetei Voastre, analizând scrisorile doctrinare ale lui Serghie, fost patriarh al acestei cetăti împărătesti si păzită de Dumnezeu, către Cir, pe atunci episcop de Phasis si către Honoriu, cândva papă al Vechii Rome, si de asemenea cele ale acestuia din urmă către acelasi Serghie, am găsit că acele documente sunt cu totul străine de dogmele apostolice, de hotărârile Sfintelor Sinoade si de ale tuturor Sfintilor Părinti universal acceptate, si că ei urmează învătăturile gresite ale ereticilor; în consecintă, le excludem în întregime si le considerăm ca fiind dăunătoare sufletului. Iar numele acestor oameni, ale căror învătături le respingem, trebuie excluse, de asemenea, din sfânta Biserică a lui Dumnezeu, anume cel al lui Serghie, altădată episcop al acestei cetăti împărătesti si păzite de Dumnezeu (...). Si cu ei am hotărât că trebuie scos din sfânta Biserică a lui Dumnezeu si anatemizat Honoriu, cândva papă al Vechii Rome, pentru ceea ce am găsit scris de acesta către Serghie, căci a urmat în întregime punctul său de vedere si a confirmat doctrinele sale nelegiuite. »

« Lui Teodor al Faranului, ereticul, anatema! Lui Serghie, ereticul, anatema! Lui Cirus, ereticul, anatema! Lui Honoriu, ereticul, anatema! Lui Pir, ereticul, anatema! »

Să adăugăm, deci: lui Grigorie, Papa Vechii Rome, ortodoxul: vesnică pomenire! Lui Ioan Paul al II-lea, ereticul: anatema!

Dacă crede cineva că este exagerat ca Ioan Paul al II-lea să fie anatemizat din cauza pretentiilor lui universaliste care urmează învătătura conciliilor de la Florenta si de la Vatican I, pe care le consideră ecumenice, să citească paragraful numărul 12 al Sfântului Grigorie: "datoria noastră va fi de a arăta, chiar prin moartea noastră, că nu mai tinem la nimic din clipa în care s-ar aduce vreo atingere universalitătii."

Paragraful numărul 13 arată că Sfântul Grigorie considera că era posibil să renunte la scaunul papal dacă ar fi fost necesar pentru binele Bisericii. Nu l-ar privi aceasta si pe Ioan Paul al II-lea, ale cărui suferinte de bătrânete si sechelele nefericitei boli Parkinson îl fac mai de plâns decât orice în momentele aparitiilor publice? Sfântul Grigorie nu vedea în faptul de a fi papă o însărcinare divină, ce ar trebui păstrată până la moarte cu orice pret. Această sacralizare nepotrivită nu este decât un fel de metastază a ereziei eclesiologice a papalitătii romane. Astfel, citirea scrisorilor Sfântului Grigorie ar putea nu numai converti sufletul lui Ioan Paul al II-lea, ci, în egală măsură, ar putea să-i usureze suferintele trupesti.

***

Dacă papa Grigorie cel Mare are mesaje eclesiologice de o asa mare importantă către Ioan Paul al II-lea, o învătătură perfect ortodoxă despre purcederea Sfântului Duh se găseste în admirabila scrisoare a lui Ioan al VIII-lea, papă ortodox al Romei (872-882), adresată Sfântului Fotie cel Mare al Constantinopolului (c.820-886). În această scrisoare, papa condamnă fără ocolisuri adăugarea lui Filioque si a doctrinei pe care o implică. Să amintim că această adăugire semnifică purcederea Sfântului Duh de la Tatăl (Ioan 15, 26) si de la Fiul (Filioque).

Scrisoarea Papei Ioan al VIII-lea către Sfântul Fotie

« Pentru a vă linisti în privinta acestui articol care a provocat scandaluri în Biserică: nu numai că nu admitem cuvântul în cauză, dar si pe cei care au îndrăznit să-l accepte primii îi privim ca unii care au încălcat cuvântul lui Dumnezeu, ca stricători ai învătăturii lui Iisus Hristos, a Apostolilor si a Părintilor care ne-au dat Simbolul de credintă. Noi îi punem alături de Iuda, pentru că dezbină mădularele lui Hristos. Dar aveti o prea adâncă întelepciune pentru a nu întelege că e foarte greu ca toti episcopii nostri să fie adusi la această gândire si ca într-un timp atât de scurt să fie schimbat un obicei introdus de atâtia ani. Credem, deci, că nu trebuie să obligăm pe nimeni să renunte la adăugarea făcută Crezului, ci să-i determinăm putin câte putin si cu blândete să renunte la această blasfemie. Cei care ne acuză că o acceptăm se înseală; dar cei care afirmă că există printre noi multi oameni care o acceptă, spun adevărul. Vă rămâne să lucrati cu noi pentru a-i întoarce cu blândete pe cei care s-au depărtat de la sfânta învătătură. »

Comentariu asupra scrisorii Papei Ioan al VIII-lea

În enciclica sa despre Sfântul Duh, Ioan Paul al II-lea nu mentionează Biserica Ortodoxă decât o singură dată. Pe aceeasi pagină el reafirmă erezia romană despre Filioque. Prin aceasta, el cade sub judecata predecesorului său Ioan al VIII-lea, care îl califică "luptător împotriva cuvântului lui Dumnezeu, stricător al învătăturii lui Iisus Hristos, a Apostolilor si a Părintilor care ne-au lăsat Simbolul de credintă." Papa Ioan Ortodoxul îl "pune alături de Iuda", pentru că "dezbină mădularele lui Hristos".

Este important să se înteleagă că în adaosul Filioque Biserica romană comite o dublă greseală: acea a ereziei si aceea a încălcării unui canon al unui Sinod Ecumenic. Erezia dublei purcederi a Sfântului Duh este foarte bine analizată de destinatarul scrisorii lui Ioan al VIII-lea, Sfântul Fotie, în a sa Mistagogie a Sfântului Duh. A spune că Sfântul Duh purcede de la Fiul, Care El Însusi este născut din Tatăl, introduce un element temporal în Sfânta Treime. Astfel, vesnicia Sfântului Duh este negată si în acest fel si divinitatea Sa si deci Treimea Însăsi. Filioque confundă relatiile care disting cele Trei Persoane divine, conducând logic la modalism si deci la negarea Sfintei Treimi. Este si o idee filosofică grosieră, prin care purcederea vesnică de la Tatăl este confundată cu misiunea istorică a Fiului. Ar fi bine ca Ioan Paul al II-lea să mediteze la scrisoarea lui Ioan al VIII-lea si să o compare cu învătătura conciliului de la Lateran IV (1215):

« (...) Este deci evident că Fiul, născându-Se fără nici o diminuare, primeste substanta Tatălui si astfel Tatăl si Fiul au aceeasi substantă; si în acest fel, Tatăl si Fiul sunt acelasi lucru, la fel ca Sfântul Duh care purcede din Cei doi (

Spiritus Sanctus ab utroque procedens). »Asadar, învătătura Bisericii romane s-a schimbat după Ioan al VIII-lea. Doctrina pe care acest admirabil papă o detesta atât de mult reapare în fortă la Conciliul de la Florenta (1439), în Decretum pro Graecis: « Hotărâm, pentru ca acest adevăr de credintă să fie crezut si acceptat de toti crestinii si să fie folositor pentru toti, că Sfântul Duh este vesnic din Tatăl si din Fiul si că îsi are esenta si fiinta Sa subzistând de la Tatăl si de la Fiul în acelasi timp si că purcede din vesnicie ca dintr-un singur principiu si ca o singură expiratie a celor doi; (.). »

Acest text proclamă fără rusine că este admisibil si rezonabil să fie adăugată expresia Filioque la Simbolul de credintă: «

 Diffinimus insuper, explicationem verborum illorum 'Filioque' veritatis declarandae gratia, et imminente tunc necessitate, licite ac rationabiliter Symbole fuisse appositam. »Din nefericire pentru "părintii" conciliului de la Florenta, canonul al VII-lea al Sinodului de la Efes (431, al III-lea Ecumenic), declară: « . Sfântul Sinod a hotărât ca nimănui să nu-i fie îngăduit să dea la iveală, sau să scrie, sau să întocmească altă credintă, contrară celei stabilite de Sfintii Părinti întruniti de Duhul Sfânt la Niceea.

« Iar cei care îndrăznesc să alcătuiască o credintă diferită sau să introducă sau să o propovăduiască celor care doresc să se întoarcă la cunostinta adevărului, fie de la păgânism, fie de la iudaism sau de la oricare altă erezie, acestia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie depusi, episcopii de la episcopat si clericii din cler, iar dacă sunt laici, să fie anatemizati. »

În consecintă, trebuie să considerăm că Ioan Paul al II-lea este ipso facto depus de la episcopat.

Scrisoarea lui Ioan al VIII-lea indică aceeasi consecintă pentru erezia Filioque pe care Grigorie cel Mare o mentionase pentru erezia episcopului universal: ea "dezbină mădularele lui Hristos"; "prin titlul vostru criminal si plin de mândrie, Biserica este împărtită."

Concluzii

Lectura acestor două scrisori papale demonstrează cu o claritate exemplară că până în secolul al IX-lea papii de la Roma propovăduiau aceeasi ortodoxie pe care Biserica Ortodoxă o propovăduieste astăzi. Celelalte texte pe care le-am citat demonstrează că, începând cu Evul Mediu, Biserica din Occident si-a schimbat credinta într-o asemenea măsură încât să se găsească în contradictie clară cu papii ortodocsi pe care i-am citat. Cele două scrisori restabilesc doctrina autentică în legătură cu episcopatul în Biserică si purcederea Sfântului Duh. Cei doi papi citati consideră că ereziile sustinute astăzi, în aceste puncte, de către Biserica Romano-Catolică si foarte explicit de către Ioan Paul al II-lea sunt cauza dezbinării crestinilor. Sinoadele Ecumenice au decretat că o astfel de vină trebuie sanctionată prin depunere. Sfântul Grigorie spune în scrisoarea sa (§ 4) că nu trebuie să fim în comuniune cu un astfel de eretic.

Recomandăm, asadar, lui Ioan Paul al II-lea un studiu aprofundat ale acestor două texte pentru a se converti, dar si iubitilor nostri frati ai Bisericii Ortodoxe Române, pentru a nu fi păcăliti de discursurile diplomatice si mieroase pe care le vor auzi în curând.

Igumen André (Wade), Belfort, martie 1999.