În Noul Testament sunt denumiri diferite pentru evenimentul Pastilor (pe de-o parte, verbul "a trezi" la pasiv, care lasă să se întrevadă un ecou al gândirii monoteiste iudaice, iar pe de altă parte, se găseste expresia "a învia", în care se reflectă puterea activă, dumnezeiască a lui Iisus). Totusi se dezvăluie o concluzie clară, de necontestat: învierea lui Iisus Hristos este primul dat si fundamentul radical al comunitătii crestine - "Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinta voastră" (I Corinteni 15, 17).

Apostolii, în predica lor, nu voiau să spună în mod simplist că după socul răstignirii lui Iisus îsi depăsiseră frica si resemnarea, si că ajunseseră să gândească, cu îndrăznează, că "cauza lui Iisus" ar trebui să continue. Cineva ar putea întelege gresit relatările despre arătările Celui înviat dacă le-ar considera ca ilustrări inventate, catehetice, ale unei noi încrederi a Apostolilor în ei însisi. "Relatările Învierii constituie un alt lucru, si mai mult decât parafraze ale slujbelor liturgice: ele redau în mod vizibil evenimentul fondator pe care se bazează întregul cult crestin. Ele atestă un eveniment care nu s-a născut în inima apostolilor, ci a venit din afara lor si i-a convins contrar îndoielilor lor" (Joseph Ratzinger).

Cu învierea lui Iisus Hristos, venirea lui Dumnezeu si a creatiei Sale a început deja. Devine vizibilă o perspectivă, care permite permite o pătrundere profundă în eshatologie, în taina învierii trupurilor, precum si a unui cer nou si a unui pământ nou. Aceasta pentru că învierea lui Iisus Hristos cuprinde eshatologicul, pacea, fericirea, comuniunea.

După relatările evanghelice, Hristos cel înviat poartă stigmatele ca semne comemorative ale răstignirii. Învierea nu are ca si scop să ascundă printr-un sfârsit fericit cutremurătorul moment al Calvarului. Pastile nu suprimă scandalul crucii. Din contră, tensiunea dialectică cruce-înviere este aproape de nesustinut. Sensul întregului eveniment nu se dezvăluie decât în raportul "pentru noi" sau "pentru păcatele noastre". Semnificatia mântuitoare pe care o are crucea "pentru noi" nu poate fi percepută decât plecând de la învierea lui Iisus Hristos.

Hristos cel înviat este măretul semn al angajării lui Dumnezeu pentru oameni. El este pragul prin care istoria trece în vesnicie, prezentul în viitor, creatia în eshatologie.

Fără îndoială că referatele biblice despre arătările Celui înviat diferă între ele. Texte evanghelice după Luca si Ioan, scrise în ultimele decenii ale veacului apostolic, tind să accentueze în mod limpede niste detalii concrete, să materializeze scenele învierii (aceasta din cauza curentelor gnozei ostile trupului si materiei).

Relatările despre arătările învierii pun deci în evidentă o problemă lingvistică de mare profunzime si în acelasi timp o veritabilă carentă, o barieră de limbaj. Modurile noastre de a gândi, conceptele noastre umane sunt în chip manifest insuficiente si nepotrivite. Cum să exprimăm la modul limpede niste evenimente care îsi au baza într-un domeniu în acelasi timp istoric si metaistoric? Ce ne-am face dacă am avea, ca si Apostolii, o arătare a lui Hristos si am încerca să vorbim despre ea si altor persoane?...

Aceasta pentru că numai plecând de la Înviere, care apare ca semn răscumpărător al crucii, cineva poate să zică pe drept cuvânt: fără învierea lui Iisus Hristos nu există nici credintă crestină, nici comunitate, nici celebrare euharistică.

Prin învierea Domnului dintre cei morti, iată proclamat si instaurat evenimentul anticipării, care, fără să fie "sfârsitul istoriei", duce la sfârsitul istoriei si la arătarea slavei vesnice. Existenta crestină este fructul acestei nădejdi care se naste din Învierea lui Iisus Hristos.

Le cœur de la foi, Editions Paulines, Québec, 1974.
Traducere de Ilie Trif.