I.

Care este semnificaţia construcţiei europene din perspectiva ortodoxă, în raport cu procesul de lărgire a în mod particular? Care este sensul şi care sunt dificultăţile dialogului ecumenic în acest context? Pe scurt, care este locul Bisericii Ortodoxe în construcţia Europei unite?

Acestea sunt întrebările la care am avut imprudenţa, chiar inconştienţa, de a accepta o încercare de răspuns.

O remarcă preliminară înainte de a mă lansa în această aventură periculoasă: mă voi exprima aici - ţin să subliniez - ca membru al Bisericii Ortodoxe, dar strict în numele meu personal. Ca teolog ortodox laic, mă străduiesc să-mi exprim credinţa în comuniune cu Biserica. Nimic nu mă desemnează totuşi să vorbesc în numele ei. Ceea ce voi vorbi este rodul unei reflecţii personale incluse de chestionarul dvs. Reflecţie pe care o voiesc cinstită dar care, în mod sigur, este incompletă şi care se cere a fi aprofundată, structurată şi clarificată.

II.

Ce semnificaţie are construcţia europeană în perspectiva ortodoxă? De care Europă este vorba?

Până la o vreme nu prea îndepărtată, termenul de Europa desemna o entitate geografică: “A cincea parte a lumii, cuprinsă între Oceanul Arctic la nord, Oceanul Atlantic la vest, Marea Mediterană şi anexele ca şi Caucazul la Sud, Marea Caspică şi Munţii Ural la est” - în aceşti termeni este definită Europa în marea enciclopedie Larousse din tinereţea mea. Autorul adaugă totuşi că aceasta a cincea parte şi cea mai mică din lume este “cea mai civilizată” ( ar mai îndrăzni el astăzi să o mai repete?), dar fără ca această civilizaţie să o conceapă ca un factor de unitate. Istoria Europei este evocată ca o suită de războaie şi de alianţe ale popoarelor europene dintre ele. Ideea de o Europă una ca o entitate juridică, politică şi economică, fondată pe un anume număr de principii etice denumite “Drepturile Omului” a văzut lumina zilei după cel de al doilea Război Mondial, în partea occidentală a continentului european. Printre principale victime ale celor două războaie mondiale traumatizate de invazia barbariei naziste, popoarele din Europa Occidentală aspirau la o organizaţie care să permită evitarea repetării unor astfel de catastrofe. “Să nu se mai întâmple niciodată”, aceasta este deviza oricărei generaţii. Astfel, în acest context şi în acest climat, o mare mişcare politică şi filosofică ajunge la fondarea pe o parte, în 1949 a Consiliului Europei pe de alta, nouă ani mai târziu, a Comunităţii sau a Uniunii Europene.

Instanţa esenţial juridică, loc de elaborare pe fundamentul Declaraţiei universale a Drepturilor Omului - text redactat de juristul francez de origine evreiască Rene Casin - a unui aparat juridic complex destinat să garanteze exerciţiul libertăţilor fundamentale şi protecţia socială a indivizilor, Consiliul Europei a adoptat ca sediu oraşul Strasbourg: oraş-martor al dezbinărilor franco-germane şi simbol de reconciliere pentru viitor. Cele 10 state fondatoare ale Consiliului Europei sunt situate în partea sa occidentală din punct de vedre religios de catolicismul roman şi de protestantism. Totuşi, încă de la început, Grecia ortodoxă este chemată să adere. După prăbuşirea Uniunii Sovietice, un al doilea val aduce Consiliului Europei diverse ţări de tradiţie religioasă ortodoxă: Bulgaria, România, Ucraina, Rusia.

Constituţia din 1958 a Comunităţii Europene, devenită astăzi Uniunea Europeană, vizează scopuri mai pragmatice: să federalizeze, într-un cadru politico-juridic, dar de asemeni, şi mai ales, economic - cadru destul de suplu de elaborat progresiv, mereu situat sub egida Cartei Drepturilor Omului - statele cele mai dezvoltate ale Europei pentru a crea o mare putere neopusă, dar cu faţa către Statele Unite ale Americii, în acelaşi timp aliata şi rivala sa.

Devenită astăzi europa celor 15, Uniunea Europeană cunoaşte o dezvoltare rapidă. Caricaturând-o puţin, aş îndrăzni să spun că ea constituie un club aristocratic unde nu devii membru decât cu condiţia să satisfaci un anume număr de criterii, etice, politice şi economice totodată.

Europa celor 15 este Europa Drepturilor Omului ale căror rădăcini se prelungesc în cultura indo-creştină. Dar este şi Europa prosperităţii, un mare pol de dezvoltare ştiinţifică şi tehnică, o piaţă puternică la a cărei uşă tot bat pasul, în speranţa că vor fi admise, state europene, mai puţin favorizate, dintre care ţări din Europa de Est şi de Sud. Est sunt deja membre ale Consiliului Europei. În acest cadru complex unde se amestecă etica şi politica criteriilor economice şi criteriile de cultură - căci marii şi complexei maşini europene îi trebuie un suflet - se pune problema lărgirii Uniunii Europene către ţările de tradiţie religioasă ortodoxă: care vor fi consecinţele? Care este atitudinea Bisericii Ortodoxe- Bisericilor Ortodoxe cu privire la Europa. Îi sunt ele favorabile? Constituie ortodoxia o forţă spirituală susceptibilă de a îmbogăţii Europa? Ar putea ea săi contribuie în a-i da un elan spiritual de care are nevoie pentru a depăşii obstacolele şi greutăţile de care se loveşte construcţia ei? “Greutatea misterioasă a ortodoxiei”- acesta este titlul unui articol publica în jurnalul “Le Monde” (iunie 1999) riscă să scufunde barca Europei? “ Europa se opreşte şi trebuie să se oprească acolo unde începe Ortodoxia”, aşa cum afirma, nu demult, ministrul austriac Johannes Farnleitner?

III.

Încercând să dau câteva elemente de răspuns la aceste întrebări dificile, voi începe printr-o mărturisire de credinţă.

Aşa cum ne îndeamnă simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan pe care noi îl recunoaştem în cursul fiecărei liturghii, eu cred că Biserica Ortodoxă în realitatea sa profundă, esenţială transcede toate limitările etnice şi culturale din care o amintim şi pe cea Orient- Occident. Ea se recunoaşte ca fiind, împreună cu celelalte, după har, după vocaţia sa divină - dincolo de păcat şi de slăbiciunile umane ale membrilor săi - Trupul lui Hristos şi templu Duhului Sfânt, o comunitate chemată şi capabilă - tot după har să reunească toţi oamenii şi totul din om, de a aduna în unitatea catolică şi dinamică toate valorile umanităţii pentru ale oferi, în Hristos, prin Duhul Sfânt, binecuvântării Tatului care este izvorul, Arche, a tot ce este bun.” Ale tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate” astfel sună la euharistie rugăciunea Bisericii Ortodoxe care culminează în epicleză prin invocarea Duhului Sfânt – Catolică , adică universală, Biserica Ortodoxă urează în acelaşi timp ca fiecare din Bisericile surori care o compun să trăiască din viaţa sa proprie, cu limba şi tradiţia sa: unitatea şi diversitate în lumina Treimii Celei Una. Această viziune inspirată nu putea oare să o aducă Biserica Ortodoxă Europei ce se construieşte, polifoniei complexe europene? În celebra icoană a Sfintei Treimi a lui Rubliov - comoară transmisă de Sfânta Rusie de altădată umanităţii întregi - câteva cupole şi acoperişuri schiţate pe fundal simbolizează fragila cetate omenească care se ridică în strălucirea luminii ce se revarsă din cei trei îngeri.

IV.

Aşa cum am văzut, cu excepţia Greciei, statele a căror majoritate cetăţeni îşi declară tradiţia creştină ortodoxă, n-au participat la construcţia Europei care începe după cel de-al doilea Război Mondial.

Această absenţă se explică prin situaţia politică a epocii, la Conferinţa de la Yalta, Roosewelt şi Churchill au cedat lui Stalin Europa de Est şi de Sud-Est care, în afară de Grecia - excepţie plătită cu un atroce război civil - se găsesc de atunci înainte de zona de influenţă a Uniunii Sovietice. Comandată de contextul politic, această cedare şi izolare rezultând din „războiul rece”, se situează în continuitatea istoriei milenare dureroase a Orientului creştin: invaziile arabe, cruciadele, constituirea Imperiului Otoman, căderea Constantinopolului, supunerea, timp de cinci secole, a popoarelor creştine in Balcani sub jugul turco musulman. Nu vor ieşi de sub el - păstrându-şi identitatea graţie ataşamentului faţă de Biserica Ortodoxă - decât în cursul secolului al XIX-lea cu ajutorul Occidentului, dar care le inoculează virusul naţionalist al epocii romantice. După Primul Război Mondial declanşat prin atentatul de la Sarajevo, România, Iugoslavia, Bulgaria şi Grecia cunosc o epocă de relativă prosperitate şi de dezvoltare economică şi culturală, cu formarea unei clase intelectuale foarte europene, cu idei liberare. Dar Yalta şi războiul rece conduc la o nouă ruptură de Europa. Rusia, ale cărei elite, încă di secolul al XVIII-lea sunt hrănite de cultura europeană şi care, prin Dostoievski, a dat modernităţii occidentale pe unul din părinţii săi, se prăbuşeşte, încă din 1917, în barbaria comunismului sovietic. Lenin, Stalin şi succesorii lor persecută biserica şi încalcă Drepturile Omului. Căderea „zidului Berlinului”, în 1989, pare să pună atunci capăt acestei izolări. Calea unificării Europei pare deschisă. Dar efectele acestei deschideri, salutate cu entuziasm, sunt ambigue. Se observă aşa cum spune teologul grec Gheorghios Lemopoulos, secretarul general adjunct al C.O.E., că „uneori e mai uşor să distrugi de cât să construieşti poduri” (S.O.P., nr. 244, ianuarie 2000).

În Est, speranţa de a fi asociat dezvoltării economice şi prosperităţii Europei Occidentale este generală. Dar drumul se dovedeşte a fi lung şi presărat cu capcane. Ortodoxia cunoaşte o adevărată reînnoire în Rusia şi în Balcani dar care se trezeşte cu trezire de forme de naţionalism de o componenţă religioasă mai slabă sau mai puternică şi de revigorare a vechilor idei despre şocul civilizaţiilor, de genul „Roma împotriva Bizanţului” (S.O.P. nr.244). Acest amestec de religie şi patriotism - tentaţie specifică ortodoxiei ruse şi balcanice- este încurajată şi de politicieni care adesea sunt foşti comunişti precum Slobodan Milosevici Serbia, rănită de fărâmiţarea Federaţiei Iugoslave, constituie un teren favorabil. Sârbii au sentimentul că Occidentul catolic roman, aplaudă umilirea lor. Vaticanul este primul stat care a recunoscut independenţa Croaţiei, ai căror înaintaşi, sub protecţia guvernului italian fascist al epocii, au masacrat sute de mii de sârbi în timpul celui de al doilea Război Mondial. Aceeaşi Europă care pe drept cuvânt care se indignează de curăţarea etnică la care purcede miliţiile sârbeşti ale generalului Mladic, nu spune nimic despre exodul forţat, sub ameninţare croată, a sutelor de mii de sârbi din Krajina, un teritoriu unde aceştia s-au stabilit de secole întregi.

Şi iată conflictul din Kosovo care, din punct de vedre ortodox, marchează o adevărată cotitură. O prăpastie pare de acum înainte să separe opinia care prevalează în statele din Uniunea Europeană – asociindu-le pentru bombardamentele asuprea Serbiei de către avioanele O.N.U. – opinie despre luare de poziţie unanimă, chiar cu ceva nuanţe importante, a Bisericii Ortodoxe. Aceste bombardamente intensive cu efectele lor, periodic spus „colaterale”, sunt condamnate de toate Bisericile Ortodoxe, de la Patriarhia de Constantinopol, moştenitoare Bisericii Bizanţului, la Patriarhia arabă de Antiohia, de la Patriarhia Moscovei, care protejează în mod tradiţional creştinătăţile slave, la foarte europeana Biserică a Finlandei. În Franţa, ortodocşi sunt minoritari dar în imensa lor majoritate - oricare ar fi originea lor etnică, rusă, balcanică, arabă, dar din ce în ce şi mai mult franceză - sunt din plin integraţi texturii culturale, occidentale. O mână de intelectuali ortodocşi publică în mai 1999 un protest împotriva intervenţiei militare aeriene O.N.U. împotriva Serbiei. Printre semnatarii acestui apel se numără părintele Boris Bobrinskoy, decanul Institutului de Teologie Ortodoxă „Saint Serge” din Paris şi foarte cunoscutul teolog ortodox laic Olivier Clement.

„În această perioadă pascală, spune textul, creştinii ortodocşi din Franţa reafirmă cu putere mesajul evanghelic de compătimire către toţi cei care suferă. Ne rugăm pentru albanezii care îndură violenţe şi dezrădăcinare, pentru civilii sârbi expuşi bombardamentelor, pentru toţi cei care au trebuit să-şi părăsească casele. În plus, amintirea diferitelor martiraje îndurate de Bisericile noastre de-a lungul secolelor, ca şi ataşamentul nostru faţă de Republică, ne fac insuportabilă orice formă de barbarie.

Iată de ce condamnă fără apel politica nemiloasă dusă de puterea lui Slobodan Milosevici către Kosovari […] Ne opunem de asemeni în mod clar atacurilor aeriene împotriva sârbilor, ca răspuns la strategia criminală a lui Milosevici şi condamnării războiului în care s-a angajat [Uniunea Europeană] ca pe o eroare tragică, o tragedie […] În ţările de cultură ortodoxă de abia ridicate din ruinele totalitarismului acest război nu are nici o şansă să ajute democraţiei. Primit ca arbitrat şi partizan, asimilat unei cruciade a Europei Occidentale împotriva Europei Orientale, aceasta nu va face decât să trezească vechile autogonisme şi să favorizeze extremismele […]. Astfel, Uniunea Europeană, care a vrut să aducă negocierii de pace […] s-a lăsat încetul cu încetul prinsă într-o logică de escaladă militară proprie O.N.U. De asemeni a acceptat o listă de argumente periculoase menite să desemneze un singur „rău”, în această împrejurare doar Serbia, cu riscul de a o caricaturiza, uitând, de exemplu valul de 200000 de refugiaţi sârbi alungaţi din Krajina de către Croaţie […] Dar Serbia, ca şi Rusia şi România, aparţine realităţii spirituale şi culturale pe care noi o numim Europa. Ca şi comunităţile musulmane din Balcani. Acest război n-ar fi în nici un caz considerat un război al religiilor […] Ortodoxia franceză în parte hrănită de aporturile spirituale ale Europei Orientale, nu poate limita ideea europeană la partea sa occidentală şi la o realitate pur materială. Bombardând o ţară suverană din Balcani, Europa însăşi se ruinează.” ( Publicat de S.O.P., Serviciul Ortodox de Presă, nr.238, mai 1999, acest text apare şi în jurnalul catolic „La Croix”).

De remarcat că semnatarii se exprimă totodată ca şi credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, dar şi ca cetăţeni ai Franţei şi a Europei. Adaug că tot ei şi-au exprimat neliniştea şi confuzia în faţa războiului care se desfăşoară în Cecenia, „motivele invocate care aduc de la terorism la geopolitica petrolului neputând justifica zdrobirea metodică a unui popor mic." (S.O.P., nr. 244, ian. 2000)

V.

Această voce occidentală a Ortodoxiei nu este totuşi luată în considerare de către mass-media europeană.

Sub imperiul emoţiei suscitate de criza din Kosovo, dar şi sub influenţa teoriei de şoc a civilizaţiei - şoc a cărei bază ar fi esenţial religioasă - după filosoful american Samuel Huntigton, ideea este propagată cu o totală incompatibilitate între, pe de o parte, Ortodoxie, fundamentul culturii ţărilor din Europa Orientală şi, pe de altă parte, idealul elaborat în Occident al respectului Drepturilor Omului, ideal care subîntinde construcţia Europei. Astfel, într-un articol important publicat pe prima pagină al jurnalului „Le Monde”, organe de presă prin excelenţă al inteligenţei franceze, profesorul universitar Julia Kristeva scrie despre o „ascultare psihanalitică” a misticii ortodoxe şi despre teologia care ar fi expresia ei, sugerează că acestea două constituie piedica esenţială a „determinării”, adică a formării spiritului critic, baza culturii occidentale. Apreciată cu simpatie de către intelectualii creştini ai generaţie precedente în virtutea rolului jucat de teologii şi gânditorii religioşi proveniţi din emigraţia rusă în mişcarea ecumenică ce se naşte şi în reînnoirea catolică liturgică şi patristică în jurul Consiliului II de la Vatican, Ortodoxia devine, în acest climat, ţinta criticilor şi a bănuielilor dintre cele mai grave. Acestea din urmă sunt colaborate de ştirile venite din Europa de Est: se ard, se acuză de a fi impregnate cu un spirit occidental, cărţile aceloraşi teologi suscitat simpatia pentru ortodoxie în Europa şi în America de Nord. Naţionalism religios, antioccidentalism primar, integrism obscurantist, să fie acestea mărcile unei ortodoxii a cărei integrale în construcţia europeană pare himerică? Respingând această caricatură a Ortodoxiei, trebuie să recunoaştem că însuşi ortodocşii, din păcate, răspândesc foarte adesea această imagine. Dar nu fără o parte de responsabilitate din partea unui anumit Occident dominator, arogant şi care dă lecţii, ignorând sau vrând să ignore istoria dureroasă a popoarelor creştine din Europa de Est.

VI.

Dialogul ecumenic permite totuşi punţi de legătură.

Anul trecut în noiembrie o conferinţă ecumenică internaţională despre ”Europa după criza din Kosovo” a fost organizată la Oslo de către Conferinţa Bisericilor Europene (K.E.K.), a cărui copreşedinte este un episcop ortodox, în colaborare cu C.O.E. şi Biserica ortodoxă sârbă. În documentul final comun se spune că criza din Kosovo a demonstrat o dată în plus necesitatea de a face din Europa „un organism unificat”. Regretând că vechile antagonisme europene, între cei care aparţin tradiţiei creştinismului oriental şi cei care se ţin de tradiţie latină „au fost exploataţi de-a lungul acestui conflict, participanţii la această întâlnire au ţinut să sublinieze că „tradiţiile ortodoxe şi occidentale sunt doi plămâni ai aceluiaşi trup european[…]. Viitorul Europei depinde de capacitatea popoarelor de a trăi împreună, umăr la umăr cu aceleaşi obligaţii” (S.O.P. nr. 243, decembrie 1999).

Aceeaşi viziune a fost exprimată şi de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cu ocazia unei vizite în România în luna octombrie, anul trecut. (cf. S.O.P. nr. 243): „Într-o Europă care astăzi este în căutarea unităţii economice şi politice dar mai ales spirituale”, a spus Bartolomeu I , Biserica Ortodoxă are „un rol important de jucat pentru realizarea acestei unităţii”. Lăudând integrarea în Uniunea Europeană a tuturor ţărilor din Europa Centrală şi Orientală până la Urali, el respinge opinia conform căreia ar exista o „incompatibilitate între tradiţia ortodoxă şi modul cultural european” care ar fi antinomice. O astfel de idee „se împotriveşte principiului de egalitate şi de respect al popoarelor şi al tradiţiilor culturale de pe continentul nostru”, afirmă patriarhul subliniind că popoare europene care au făcut experienţa suferinţelor şi nefericirii din pricina multiplelor divizări trecute, astăzi sau maturizat şi doresc cu seriozitate unificarea Europei. „Căutăm această unitate în armonia spiritelor popoarelor, în credinţa comună, pace şi dragoste” a declarat Bartolomeu I. „Acesta este mesajul pe care îl adresăm într-un elan frăţesc şi irenic către toţi fraţii şi surorilor noastre din Europa Occidentală, chemându-i la cooperare oricare ar fi originea sau confesiunea lor. Este un mesaj de dragoste, de jertfă şi dăruire, nu un mesaj de dominare şi de putere.

În acelaşi discurs, patriarhul se ridică împotriva însuşirii numelui de Europa de către partea sa occidentală căci „asemenea ideii nu pot decât să agraveze conflictele politice” spune el, fără îndoială făcând aluzie la criza din Kosovo. Cultura europeană nu este un bloc monolitic.

„Ortodoxia, ca şi catolicismul latin şi protestantismul, este un element constitutiv al Europei, privită ca întreg. Şi patriarhul evocă „lista lungă de sfinţi şi sfinte din Europa Occidentală aparţinând Bisericii nedespărţite pa care Biserica Ortodoxă îi cinsteşte până astăzi, ceea ce arată în mod clar că credinţa lor nu poate fi ignorată”. Este vorba de o repliere înfrigurată, de integrismul obscurantist, antioccidental al anumitor medii ortodoxe pe care patriarhul le vizează aici. Acesta adaugă totuşi: „Dacă Europa occidentală doreşte să iasă din impasul spiritual în care se găseşte astăzi, trebuie să se întoarcă la originile ei şi să strângă legăturile cu Dumnezeu şi creaţia Sa în loc să cedeze orgoliului şi unei atitudini iluzorii de superioritate”. În concluzie, iată asigurarea patriarhului: „Noi, episcopii ortodocşi trebuie să-i asigurăm pe fraţii noştri catolici şi protestanţi că Biserica noastră n-are deloc intenţia de a rupe relaţiile frăţeşti cu ei.”

Pentru patriarhul Bartolomeu, primus iner pares, primul între egali, în sânul Bisericii Ortodoxe, dialogul ecumenic nu este un simplu mijloc accesoriu, ci un aspect esenţial al gestaţie dificile a unei Europe unice şi pacifiste. Una aspect esenţial poate prea mult timp ignorat sau respins în plan secund.

Pregătind această expunere, am fost uimită să aud un apel foarte asemănător la smerenie, la autocritică – metanoie – la luarea în considerare pentru construcţia europeană a realităţilor spirituale transcendente, apel venit din gura unui om de stat din Europa Centrală. Adresându-se pe 17 februarie anul trecut, membrilor Parlamentului European, Vaclav Havel, preşedintele Republice Cehe- ţară candidată la intrarea în Uniunea Europeană, dar de asemenea tărâm evanghelizat odinioară de Sfinţii Chiril şi Metodin, sfinţii patroni ai Europei unite, veniţi cândva din Bizanţ. Acest preşedinte a lansat, într-un limbaj diferit mai occidental, acelaşi apel ca şi patriarhul Bartolomeu. Având sentimentul că Dumnezeu mi-a trimis acest text, prefer să fac din el concluzia răspunsului meu foarte meu foarte imperfect şi incomplet la întrebările dvs., în speranţa că toţi, creştini catolici, ortodocşi, eventual protestanţi- dacă sunt printre dvs- să putem să ne asociem intenţionalităţii sale profunde: căutarea- asociaţi cu părere de rău pentru trecut- a unei spiritualităţi pentru Europa, de o inspiraţie venită de sus pentru construcţia sa. Iată deci concluzia discursului lui Vaclav Havel, în fond atât de apropiată chiar şi enunţată în alt limbaj, de apelul patriarhului Bartolomeu şi care a impresionat tânărul ortodox, jurnalist la Consiliul Europei. La Strasbourg, care mi l-a trimis.

„Născut pe pământ european, civilizaţia tehnică care acoperă astăzi întreaga noastră planetă s-a văzut în mod considerabil influenţată de elementele de civilizaţie euro-americană. Întreaga concepţie despre viaţă în calitatea sa de creştere şi progres material neîncetat, fondată pe asigurarea omului care se proclamă stăpânul universului, constituie faţa ascunsă, regretabilă a tradiţie europene. Această concepţie despre viaţă predeterminată şi caracterul ameninţărilor al civilizaţie actuale şi care, pe lângă faptul că Europa a demarat marea mişcare în acest sens, ar trebui oare să se opună temeinic acestor ameninţări?

Mie mi se pare că la cumpăna dintre generaţii, Europei îi revine sarcina de a conduce o reflecţie hotărâtă despre incertitudinea contribuţiei sale în lume, de a înţelege că noi am adus la cunoştinţă lumii nu numai Drepturile Omului dar că i-am arătat de asemeni şi Holocaustul, că n-am inspirat numai realizarea revoluţiei industriale şi apoi cea a informaticii, dar că noi am impus de asemeni la desfigurarea naturii în numele bogăţiei materiale, la jefuirea resurselor şi la poluarea atmosferei. Este vorba de a înţelege că noi am deschis în mod sigur calea către o imensă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii, dar am şi făcut-o cu un preţ foarte mare: acela al înlăturării oricăror experienţe imane foarte importante şi foarte complexe care s-au format de-a lungul mai multor milenii.

Europa trebuie să înceapă cu ea însăşi. În acord cu ce ai mai bun tradiţiile spirituale, ea trebuie să respecte ordinea superioară cosmică care ne depăşeşte şi de asemeni ordinea morală ca şi consecinţă a acesteia. Smerenia, bunăvoinţa, politeţea, respectul pentru ceea noi nu înţelegem, sentimentul profund de solidaritate cu ceilalţi, respectul faţă de orice alterităţi, voinţa de a face sacrificii sau acţiuni bune pe care numai veşnicia le va recompensa, această veşnicie care ne observă, liniştită, prin conştiinţa noastră - iată tot atâtea valori ce ar putea şi ar trebui să fie programul construcţiei europene.

Misiunea cea mare pe care o aşteaptă Europa ar fi să încerce să arate, prin însăşi existenţa sa, că este posibil să ne opunem marelui pericol pe care-l face să planeze asupra lumii, civilizaţia sa plină de contradicţii”.

Adaug - aceasta ar fi concluzia mea personală - că la îndeplinirea acestei misiuni, ortodocşi, împreună cu ceilalţi creştini, fraţi şi surori, sunt chemaţi să participe. Şi aceasta, aşa cum a reamintit patriarhul Bartolomeu, în numele tradiţiei cele mai autentice, din păcate foarte adesea asemănătoare „comorii ascunse în ţarină” din parabola evanghelică (Mt. 13,14). Aportul lor ar pute fi preţios. Construcţia europeană are nevoie de lansatori de poduri. Aceasta ar putea fi în mod special vocaţia diasporei ortodoxe, a celei, încă fragile, „ortodoxii occidentale” pe cale să se manifeste aici, în Europa. Fie ca ea, în comuniunea celei Una Sfântă Biserică, Una Sancta, cu ajutorul dezinteresat al altor comunităţi creştine, să poată conştientiza acest apel să se arate demnă de el.

Traducere de Aura-Maria Vodă