Scurtă biografie a preotului Fronçois Bouschet

Preotul Profesor Fronçois Bouschet – născut la 15 martie 1947, în localitatea Domont (Franta) – este licentiat în Litere si Filosofie la Universiatea Sorbona (1969), în Filosofie si Masterat în Teologie la Institutul Catolic din Paris (1971), în Filosofie la Universitatea Scherbrooke (Quebec, 1973), diplomat de limba greacă la Scoala de Limbi Orientale Vechi din cadrul Institutului Catolic din Paris (1974), doctor în Stiintele si Istoria Religiilor la Universitatea Sorbona si doctor în Teologie la Institutul Catolic din Paris (cu lucrarea „Eléments pour une Christologie de Kierkegaard comme question aux contemporains” – 1996, publicată în 1999).

A avut mai multe responsabilităti pastorale: hirotonit preot la 20 decembrie 1975 pentru paraclisul liceului din Taverny (1975 - 1982), responsabil episcopal pentru predarea catehismului în institutiile publice din Episcopia de Pontoise (1982 - 1988), Vicar episcopal si responsabil diocezan pentru vocatii preotesti si monahale (1988 - 1993).

Din septembrie 1993 si până în prezent este director la Seminarul Universitar al Institutului Catolic din Paris, cea mai «selectă» scoală teologică franceză.

Activitatea universitară si-a desfăsurat-o în mai multe facultăti: Facultatea de Arte din Quebec – predă filosofia (1969 - 1973) si teologia (1972) –, Institutul Catolic din Paris – profesor de Filosofie greacă la Facultatea de Filosofie (1975 - 1989), profesor de Teologie fundamentală la Facultatea de Teologie (din 1978), profesor la Institutul Superior de Studii Ecumenice (1985 - 1988), profesor de Teologie fundamentală si pastorală la Institutul Superior de Pastorală Catehetică (1997 - 1999), director adjunct si profesor de Teologie a religiilor necrestine si Dialog inter-religios la Institutul Superior de Teologie a Religiilor (din 1999), profesor coordonator la Ciclul de Studii pentru Doctorat (din 2000).

Principalele cărti publicate (în plus de peste 100 de articole stiintifice si participări la cărti colective):

• L'ESPRIT DE PLOTIN. L'itinéraire de l'âme vers Dieu., Sherbrooke (Québec), Editions Naaman, 1976, 86p.,(C.R. dans les Nouvelles de l'Institut Catholique de Paris, décembre 1976, pp.37-39, par Jean Trouillard), (épuisé).
• CAMUS LE MEDITERRANEEN, CAMUS L'ANCIEN., Sherbrooke (Québec), Editions Naaman, 1977, 126p., (C.R. dans Nouvelles de l'Institut Catholique de Paris, décembre 1977, pp.63-64, par Jean Goulet), (épuisé).
• PHILOSOPHIE ET PLURALISME, Montréal-Paris, Bellarmin-Desclée, 1977, collection L'univers de la Philosophie n 6 : "Avant-propos", pp.9-19. "Idéologie pluraliste et travail de la Philosophie", pp.169-185 (éditeur et co-auteur).
• LE SCANDALE DU MAL, Paris, Mame, 1987, 64 p., collection Première Bibliothèque de Connaissances Religieuses.
• CROIRE, Paris, Cerf, 1991, 156 p., collection Foi Vivante n° 282. dans: Histoire chrétienne de la Littérature, L'Esprit des lettres de l'Antiquité à nos jours, Jean Duchesne dir., Paris, Flammarion, 1996, pp. 258-434, IIe Partie: "Le Moyen Age".
• Faculté de Théologie et de Sciences Religieuses, Institut Catholique de Paris, La théologie dans l'histoire, sous la direction de Joseph Doré et François Bousquet, Paris, Beauchesne, 1997, Collection "Sciences Théologiques et Religieuses" n° 6. (pp. 243-259: Chapitre neuvième: "La nouveauté du Christ pour la pensée").
• "L'horizon et le Souffle. Morale et foi chrétienne", dans: Une parole pour la vie. Hommage à Xavier Thévenot, Etudes réunies par Geneviève Médevielle et Mgr Joseph Doré, Paris, Cerf/Salvator, 1998, pp. 13-33.
• LE CHRIST DE KIERKEGAARD, Devenir chrétien par passion d'exister, une question aux contemporains, Présentation de Mgr Joseph Doré, Paris, Desclée, 1999, 462 p., Collection Jésus et Jésus-Christ n° 76.
• LA TRINITÉ, Paris, Editions de L'Atelier, 2000, 171 p., Collection Tout simplement n° 27.

În calitate de teolog universitar, pe de o parte, si preot diocezan angajat pentru mult timp în pastorala scolară, pe de altă parte, raportul dintre cultura religioasă si cateheză mi s-a părut întotdeauna un subiect important, despre care este convenabil să avem idei precise si o practică coerentă, pentru un mai bun anunt al credintei.

Nu trebuie amestecat totul. Dimpotrivă, este vorba de a distinge pentru a uni si de a uni fără a confunda, dacă ar trebui să facem aici o aplicatie derivată dar pertinentă a principiului sinodului de la Calcedon asupra raportului dintre persoana lui Hristos si natura sa umană si divină. O comunitate educativă a cărei inspiratie este fundamental evanghelică posedă resurse ce trebuie luate în consideratie mai cu seamă chiar în momentul în care diverse pericole trebuie evitate.

Parcursul reflexiei pe care o propun se va desfăsura în doi timpi:

1. O lămurire de ansamblu:

• mai întâi, ce trebuie înteles prin cultură, cultură religioasă, cultură crestină ?
• mai apoi, care sunt diferentele si care sunt punctele de întâlnire dintre cultura religioasă si cateheză ?

2. O reflexie asupra:

• pe de o parte, câtorva sarcini urgente care ni se impun pentru a situa mai bine impactul credintei în cultură, sarcini luate în considerare în functie de preocuparea catehezei ;
• pe de altă parte, dar foarte succint, despre locul pe care îl putem ocupa, modest dar real, în timpul prezent al culturii contemporane.

I. Cultura religioasă și Catheză - lămurire de ansamblu

Cu sigurantă, multi îsi pun întrebarea : ce pot face pentru a asigura aceste două functiuni, si cu ce mijloace ? Dar o problemă preliminară trebuie lămurită : în fond, care este distinctia între cele două ? Si, prin urmare, care este raportul lor ? Aceasta nu este atât de simplu, si de altfel necesitatea este cea care face legea, sau mai degrabă gestiunea sărăciei. Deja suntem foarte multumiti de a avea o oră obligatorie, fără a avea, cu toate acestea de ce să fim satisfăcuti. Fără a vorbi despre dificultătile mai precise : se poate constata că există locuri unde cateheza supără, nu prin lipsa de pedagogie în a întâlni viata copiilor sau a tinerilor, ci pentru că lipseste orice memorie crestină fără de care « experienta » credintei nu se poate construi pentru o lungă durată (si de altfel, unii părinti nu ezită să spună în maniera lor că « ei nu mai stiu nimic... ») ; dar, de asemenea, există locuri în care, ne mai stiindu-se ce se poate face pentru a asigura cateheza, se limitează asupra culturii religioase, cu riscul de a înlocui cuvântul mărturisitor implicându-se în ceea ce se numeste un învătământ « neutru », care oferă un minim de cunostinte, dar rămâne la distantă fată de efervescenta însăsi a credintei.

Dar să revenim la marile distinctii care circumscriu terenul.

1. Cultură, cultură religioasă, cultură crestină

Există cultură si cultură. Luată în acceptiunea sa filosofică, conceptul de cultură este fundamental : este activitatea prin care omul mediază sau umanizează lumea, începând cu propria sa natură. Omul devine om si umanizează natura si istoria prin limbaj său, prin munca sa, prin cele o mie si una de activităti sau maniere de a fi si de a înfăptui. Cultura marchează transcendenta omului fată de animal : lumea nu îi este dată omului gata confectionată, nici propria sa umanitate, care are nevoie de educatie si ucenicii. Transformându-si lumea, omul se transformă pe el însusi.

Acestea fiind spuse, un al doilea sens al cuvântului cultură apare în întelesul în care filosofii secolului al XVII-lea opuneau omul incult, „sălbaticul” , omului cultivat. Acesta din urmă, dincolo de „politeturi”, stăpâneste limbajul si stiintele utile promovării sale sociale. Aici, cultura va distinge o elită de mase.

Un al treilea sens al cuvântului cultură, determinant, este cel ce se impune în mod particular în etnologie:  cultura este maniera de a fi om a unui grup uman particular, diferentiat de alte societăti: un întreg ansamblu de practici care merg de la manierele de a se îmbrăca, de a găti, de a construi asezările, la valorile filosofice si religioase ale grupului, trecând prin limbaj care cimentează totul. Vedem că aici cultura nu are nici o conotatie elitistă : ea este ceea ce permite integrarea socială, un scop care se găseste, de asemenea, în actul educativ.

Acest din urmă sens este reluat de Declaratia despre Biserica în lumea acestui timp a Conciliului Vatican II: « În sens larg, cuvântul “cultură” desemnează toate mijloacele prin care omul desăvârseste si dezvoltă multiplele capacităti ale spiritului si corpului său, se străduieste să supună universul prin cunoastere si prin muncă, umanizează viata socială, atât viata familială cât si ansamblul vietii civile, gratie progresului de deprinderi si de institutii; în sfârsit, traduce, comunică si păstrează în operele sale de-a lungul timpului, marile experienta spirituale si aspiratiile majore ale omului, cu scopul de a folosi progresului unui cât mai mare număr si chiar întregului neam omenesc. » (Gaudium et spes, § 53, 2).

Iată-ne oricum avertizati, când este vorba despre cultură religioasă : aceasta nu este transmiterea unei învătături pentru elite; ea este mai ales introducere în experienta împărtăsită de adunarea credinciosilor în Biserică, ori care ar fi calea lor.

Aici trebuie să fim avizati asupra unei a doua distinctii : nu există doar cultură si cultură, dar există în cultura însăsi două elemente ce nu trebuie separate : memoria si judecata.

Primul element este evident : ceea ce reuneste oamenii într-o cultură, ceea ce le dă o anumită comunitate de maniere de a fi, de a face, de a vorbi, este mai întâi si înaintea a orice memoria lor comună. Este acea memorie împărtăsită care unifică continuturile unei culturi; si, în mod reciproc, se accede la o cultură accezând la memoria sa. Aceasta este valabil si pentru cultura religioasă. Care dintre noi, vizitând o biserică cu un grup de copii, nu s-a sesizat de incapacitatea lor de a citi ceea ce era scris în piatră si în lumină (în orientarea si dispozitia arhitecturii, în sculpturi si în vitralii etc.). Ceea ce era destinat unui popor analfabet, dar capabil să descifreze toată această minunătie, a devenit mut dacă nu este explicat. Atunci când este o ruptură de memorie, aceasta interzice toată recunoasterea, dacă fiecare generatie nu se îngrijeste de ceea care îi urmează. De asemenea, un minim de limbaj comun este necesar, si trebuie neapărat să primim la credinciosii dinaintea noastră cuvintele specifice credintei, pentru a învăta să ne orientăm într-un astfel de spatiu.

Dar cunostinta nu este totul. Într-adevăr, fiecare crede prea usor că dobândirea unei culturi se opreste la memorizarea sau la învătarea continuturilor sale. Sunt uitate alegerile, deciziile, încercările si erorile, pe scurt, libertatea si viata cugetată care le-au construit încetul cu încetul. Cultura, departe de a fi o memorie automatică sau mecanică, este de asemenea inteligentă creatoare si facultate de adaptare, capacitate inovatoare; pe scurt, ea nu este doar memorie ci si judecată. Evident, aceasta este valabil si pentru cultura religioasă : a transmite cuiva o cultură nu este doar a-i transmite o memorie – este a-l face capabil de judecată în deplină cunostintă si libertate. De exemplu, a da o cultură matematică, este a abilita la căutarea de solutii, nu doar la a compila niste rezultate. Este la fel pentru crestin, în cultura credintei sale. Memoria fără judecată este o suprafată fără profunzime, o cantitate fără calitate. Crestin nu este doar cel ce cunoaste elementele traditiei sale, ci cel care este apt să judece lucrurile credintei pornind de la credintă.

Vom veghea încă să nu facem vreo confuzie între cultura religioasă si cultura crestină. Riscăm adeseori în Franta să confundăm aceste două concepte: prin lipsă de recul si pentru că crestinismul este la noi o religie dominantă. Totusi, diferenta este mare, în măsura în care raportul islamului sau al hinduismului, de exemplu, cu societatea globală în care se dezvoltă, este foarte diferit de raportul crestinismului cu societatea. În religiile « etnice » si în cele care blochează împreună religiosul si civilul sau politicul, totul este indisolubil amestecat. Cât priveste crestinismul, el nu este nici o legitimizare a unei stări de lucruri sociale, nici o utopie critică ruptă de societate. El logodeste si contestă deodată, de-a lungul timpurilor si sub cinci continente, culturile crestinilor în diversitatea lor. El logodeste si uneste valorile si umanitatea acestor culturi, si contestă în ele, în numele evangheliei, ceea ce ele pot ascunde ca inuman. Cu atât mai mult asadar nu se poate numi « cultură religioasă » o simplă cunostintă despre religii, de parcă toate ar fi fără distinctie asemănătoare (deoarece dacă toate merită a fi cunoscute ca apartinând omului, cu aceeasi seriozitate si cu aceeasi obiectivitate, ele nu propun aceeasi apropiere de Dumnezeu, de om si de viată, iar aceste mize trebuie cugetate cu inteligentă si libertate), nici nu se poate introduce într-o cultură specific crestină fără ca aceasta să nu fie inevitabil invitată a ne aduce la a ne pune întrebări asupra societătii si valorilor sale si asupra alegerilor vietii personale a fiecăruia.

O ultimă remarcă : nu există cultură crestină juxtapusă altor culturi. Un ghetou de crestini est de negândit si imposibil : acesta nu va fi o bună manieră de a apăra nu doar valorile la care tinem, dar nici credinta însăsi. Afirmatia mea merită a fi justificată, si o voi face astfel : a deveni crestin, si este o fortă de la început, nu are loc altundeva decât în culturile umane. Este un iudeu, sau un păgân, un grec (în tipurile Sfântului Pavel), sau un gal, un celt, un guarani, un tamul sau un vietnamian, care devine crestin, în timpul misiunii si a conversiunii culturilor, care durează de la Sfântul Pavel până în zilele noastre. Este preferabil să privim aceasta putin mai de aproape, deoarece multe mize se concentrează azi în jurul acestei întrebări. Dar noi vom intra prin aceasta în cel de al doilea punct.

2. Cultură religioasă si cateheză

Voi insista aici asupra a două idei-fortă :

• cateheza este diferită de cultura religioasă, si nu trebuie confundate ;
• dar de asemenea, cateheza nu trebuie separată de cultură, deoarece credinta însăsi este interesată de educarea omului, deci de cresterea umanitătii sale.

Marea diferentă între catehet(ă) si acela sau aceea care transmite cultura religioasă (chiar dacă este vorba de aceeasi persoană), rezidă în maniera în cale acesta se implică în discursul pe care îl tine. În ambele cazuri, se face apel la inteligentă si la libertate ; dar dinspre partea culturii religioase insistenta este pusă pe informatie, în timp ce dinspre cateheză insistenta este pusă pe mărturia personală, care este de neînlocuit. Mărturia nu este prozelitism, si tocmai respectul persoanelor, a valorilor, a convingerilor, face parte din mărturisire. Este un fapt : nimeni nu ar fi devenit niciodată crestin dacă nu ar fi întâlnit un crestin, niste crestini, fie ei apropiati sau oameni întâlniti din întâmplare, fie ei exemplari sau plini de defecte : dar, în fiecare caz, bărbati si femei care tineau la cuvântul lor despre Hristos ca la o descoperire a libertătii, a bucuriei, a unei vieti noi pe care o dă Cel urmat, în dubla recunoastere de a fi păcătosi si iertati. Martor este acela sau aceea care stie să dovedească ce schimbă pentru el faptul de a încerca să fii crestin ; este cel care nu renuntă la a spune orizontul si suflul pe care credinta i le dă. La fel, si aici cultura religioasă devine indispensabilă, trebuie descrisă diferenta crestinismului în viata concretă a oamenilor si în istoria culturii lor, fără iluzii sau mincinoase idealizări, respectându-se disciplinele cunoasterii istorice.

Aceasta ne invită să privim mai îndeaproape, cum au făcut Părintii nostri, pentru a conjuga cateheza si cultura, ucenicia credintei si privirea asupra timpului lor sau cunostinta propriei lor istorii. Două modele originare sunt decisive aici : pe de o parte crestinismul Noului Testament în raportul său cu cultura iudaică si cu cultura greacă ; pe de altă parte, procesul catehetic al primelor secole.

Modelul initial este normativ de la originile crestinismului : nu există si nu au existat niciodată crestini care să nu fie decât numai crestini, de parcă n-ar fi de nicăieri. Există evrei care devin crestini, apoi greci (sau gali etc.) care devin crestini. Ceea ce crestinismul a făcut mai întâi cu iudaismul, va face pentru orice cultură : evenimentul Iisus Hristos împlineste si deschide iudaismul în acelasi timp ; îl asumă în profunzime si îl deschide, invitându-l să trăiască adevărul particularitătii sale în raport cu universalul uman. La fel cu trecerea la greci, crestinismul se uneste cu elenismul, dar pentru a-l purifica, al reînnoi, a-l transforma din interior.

Să transpunem : esentialul, în traiectoria care duce de la cultura religioasă la cateheză, este de a ne conduce în primul rând la a lua în serios propria noastră viată de oameni (fie că suntem educatorul, fie un tânăr) si, în al doilea rând, de a asculta apelul de convertire a ceea ce trebuie convertit. Dinspre cuvântul pronuntat, există două roluri : a informa si a mărturisi ; dinspre auditoriu, există două posibilităti : a se cultiva si a-si face alegerile.

Cel de al doilea model, este cel al catehezei primelor secole, care continea întotdeauna cel putin trei operatii.

1. Prima operatie : proclamarea credintei (ceea ce în teologie se numeste kerygma) : un bărbat sau o femeie întâlneste într-o zi un apropiat sau un prieten care îi vorbeste despre Vestea cea Bună a lui Hristos, acest Iisus în care crestinii recunosc pe Fiul lui Dumnezeu, mort si înviat pentru noi. Aceasta nu se imaginează : singura posibilitate este de a primi acest anunt din partea crestinilor care se înscriu într-o traditie de credintă. În acelasi timp, acest anunt îi face să perceapă pe cei ce nu sunt crestini că există oameni care trăiesc si fac lucruri în functie de un anumit Duh, care este cel al lui Iisus si a Tatălui Său.
2. A doua operatie : procesul de « didahie » sau de ucenicie a crestinismului. Dacă se priveste de aproape scrierile Părintilor, era vorba, pentru cel ce se convertea, de a achizitiona întelepciunea grupului crestin (adică cunoasterea, în practică, a continuturilor Crezului), dar articulând-o cu propria lor experientă, în cultura lor. În general este un comentariu al valorilor deja trăite de catehumen, reperând în aceste valori ceea ce are o consonantă crestină. Aici, esentialul constă în a pune bine raportul între credintă si viată, stiind că Duhul lucra deja chiar în umanitatea celui nou convertit, care învată să « discearnă duhurile ». Vedem aici exigenta catehezei, care este aceea de a-i regăsi pe oameni în realitatea a ceea ce sunt, cu grija de a lua în serios ceea ce ei trăiesc deja în mijlocul alor lor, si de a trăi până la capăt. Când avem de făcut o cateheză crestină, noi îi învătăm pe tineri să unească ceea ce reprezintă pentru ei interesul vietii lor si inspiratia evanghelică.
3. A treia operatie : Părintii o numesc « mistagogie ». Este o introducere în rugăciune si în celebrarea liturgică. După ce a fost cufundat în experienta crestină, se opreste pentru a multumi, a prinde puteri, si a reporni în urmarea lui Hristos.

Să transpunem : iată cum poate fi trăit raportul dintre cateheză si cultură : sunt articulate un anunt crestin specific si continuarea culturii si a valorilor deja trăite. Există într-adevăr un moment de cunoastere, deoarece credinta crestină este istorică ; în istoria noastră Dumnezeu ne vine în întâmpinare prin întruparea Fiului si prin suflul Duhului Său. Dacă nu cunoastem « istoria familiei », nu stim pe ce se sprijină credinta : a recunoaste că există în istorie, si nu în altă parte, ceva care este mai mult decât istoria. Dar apoi, este nevoie, pentru a sesiza în ce constă privirea credintei, de mărturisire si de un schimb viu între crestini.

Pentru a încheia sintetic această primă parte, pe scurt, în scolile noastre trebuie să asigurăm aceasta fără a o omite pe cealaltă, bineînteles cu mijloacele de care dispunem, dar care sunt adeseori mult mai importante decât gândeam mai întâi : a face posibilă cultura religioasă, care oferă cunoastere si judecată, dar a favoriza, de asemenea, de altfel cateheza în care cuvântul martorului care se angajează în ceea ce spune este capital.

II. Măsuri urgente și locul de Ținut

Doresc, pe de parte să-mi exprim sentimentul (opinia) asupra măsurilor urgente care se impun pentru o mai bună situare a impactului credintei în cultură ; pe de altă parte să reamintesc, în doar câteva cuvinte, care sunt resursele, modeste si efective, ale credintei noastre, pentru ca scoala (catolică) să-si păstreze locul său în actualul univers cultural.

1. Măsuri urgente pentru o mai bună situare a impactului credintei în cultură

Mi se pare că cinci sunt problemele care merită o atentie particulară din partea celor care constituie partea activă în anuntului de credintă adresat tinerilor, si din partea fiecărei comunităti educative al cărei caracter propriu este acela de a se recunoaste, fiecare în manieră proprie, iluminată de Evanghelie. Nimeni nu este lipsit de mijloacele necesare pentru a face fată grijilor noastre din acest moment. Este vorba de :

• a combate rupturile de memorie

Ceea ce impresionează poate cel mai mult pe cei mai vârstnici dintre credinciosi, este numărul de tineri fără un trecut crestin. Ei sunt aici, avem contacte cu ei ; se pare că sunt într-adevăr doritori de ceva, o interventie sau o căutare schitată. Dar de îndată ce se pronuntă un cuvânt din « tribul » crestin, iată că acesta nu le evocă nimic, dar absolut nimic. Fără a mai vorbi de bruiajele (azimute) de concepte, de imagini, de simboluri crestine pe care le produce mass media. Astfel vedem că apare din partea părintilor, a educatorilor si chiar din partea publicului – ceea ce este o noutate – o cerere de cultură religioasă. Trebuie onorată ceastă cerere, s-a spus, nevoia este evidentă. Dar nu oricum.

A comunica o memorie crestină, s-o repetăm încă o dată, nu este a inocula niste cunostinte, ci a abilita la o privire asupra aventurii umane si a timpurilor prezente în care se discerne lucrarea Duhului lui Iisus. Este a arăta pertinenta si reîntoarcerea de-a lungul istoriei a întrebării despre Dumnezeu, asa cum îi munceste ea pe crestini începând de la Hristos. Aceasta nu înseamnă a importa si a placa asupra epocii, sau asupra itinerarului personal al fiecăruia, niste solutii si răspunsuri trecute. Înseamnă a arăta cum întrebările sunt deschise, si cum invită la răspunsuri noi si adaptate, pe drumurile pe care suntem chemati a le trasa împreună, după cum părintii nostri au făcut la timpul lor. A comunica o memorie crestină, este în primul rând a indica permanenta actualitate a acestei vocatii a crestinilor de a umaniza lumea conform inimii lui Dumnezeu, urmându-l pe Hristos, si de a transforma umil fiecare viată, legată de o multime de alte vieti, în lucrare, în desfăsurare a darurilor si în solidaritate.

« Cultura crestină » nu este o insulă în cultura prezentă, ci maniera evanghelică, « stilul » propriu cu care luăm parte la această cultură, un dozaj veritabil de « da » si « nu », de respingeri si de contestatie. Astăzi, a reda o cultură crestină tinerilor, înseamnă de asemenea a elabora împreună cu ei sub inspirarea evangheliei, elementele de judecată ce permit o veritabilă libertate de a spune « nu », de a trăi bogătiile si de a combate mizeriile propriei noastre culturi.

• a distinge mai bine credinta si credintele

Discutând cu tinerii, sunt întotdeauna uimit de ceea ce s-ar putea numi « cultura » lor « în mozaic ». În special prin televiziune, dar si prin compartimentarea materiilor scolare, juxtapozate simplist în însiruirea programelor, sau atunci când ele vizează simpla achizitionare a cunostintelor sau a practicilor permitând plasarea în competitia pietei muncii, tinerii au viziunea unei lumi în bucăti. Ei cunosc o multime de lucruri despre o multime de subiecte, dar în toate sensurile, fără raporturi, fără a evalua importanta respectivă a elementelor ; în fond fără a li se fi dat mijloacele de a elabora propria lor întelepciune, de a se repera, de a se orienta pentru o lungă durată.

Primul efort ce se cere a fi împlinit : a deveni capabili, si prin toate mijloacele, de a spune foarte repede esentialul prin cuvinte simple, făcând diferentele cu credintele si cu « supa tele-radio-video » cu care suntem cu totii adăpati. Trebuie absolut făcut în asa fel ca Hristos al Evangheliei să aibe un raport cu ceea ce trăiesc ei, sau o întrebare reală care le este adresată, si nu un obiect printre altele, adeseori imaginar, cu atât mai mult cu cât mass media dă din vasta lume un caleidoscop, făcând un spectacol instantaneu si sclipitor. Avem datoria de a-i face să înteleagă că lumea nu este un spectacol, ci locul unde existăm si unde suntem chemati a exercita « meseria » de oameni, urmându-l pe Hristos care a intrat în această lume, în mod atât de real si definitiv.

• a articula mai bine credinta si stiintele

Această reflectie se prelungeste aici printr-o altă constatare masivă. Tinerii au foarte adesea o primă sesizare a credintei ca un ansamblu de doctrine sau opinii contradictorii cu ceea ce învată ei în altă parte. Cazul clasic este cel al Genezei, înteleasă ca un film de evenimente (bineînteles absurde privite prin prisma teoriei evolutioniste). Un alt exemplu este maniera în care profesorul de istorie, abordând Antichitatea, va vorbi tinerilor despre poporul evreu si religia sa, despre Biserica primitivă etc.

Lucrurile nu se vor rezolva în acest caz fără ca un dialog să fie posibil, pentru a se repera, cu mărturisitorii credintei, tratând inteligent întrebările ridicate. Santierul este vast pentru a face o mai bună cunoastere a realitătilor continute de credintă, cum se interpretează textele pentru a le citi si cu au fost scrise ; dar de asemenea pentru a destepta la o sănătoasă punere în perspectivă a însesi continuturilor manualelor scolare. Atuul pentru a nu aluneca aici, este că toate acestea pot si trebuie să se facă într-o manieră lipsită de polemică, respectând una dintre cele mai frumoase cereri a modernitătii : etica cunoasterii. Si din nou, dincolo de punerea în contact cu un întreg material informativ, prin mijloace adecvate, punctul decisiv rămâne acela al învătării de a judeca si al autonomiei gândirii.

Corelativ, este necesar de a face să apară mai bine faptul că crestinul nu este detinătorul unei presupuse cunoasteri initiatice, nu este un supersavant scutit de a căuta ca si altii sensul celor întâmplate, de a analiza situatiile, de a risca evaluări. Trebuie arătat mai bine că credinta, în inima ei, ca si relatie cu Dumnezeu si cu altii, este nădejde si caritate (iubire). Sub un alt aspect, trebuie arătat că credinta vie poartă, în ea însăsi, puterea de a chestiona toate lucrurile si de a repune în cauză propriul său drum, pentru a o purifica si a o aduce întotdeauna responsabilă. Pe scurt, aici programul este de o mai bună punere în valoare, prin toate mijloacele, a libertătii de a crede, pentru a gândi si a actiona, când este vorba de a crede în Hristos.

• a face să fie sesizat mai bine faptul că a crede este o transformare

Aceasta este valabil pentru toti, dar mai ales pentru tineri. Multe dintre obstacole vor cădea când reevaluarea contemporană a credintei va fi într-adevăr percepută ca o adeziune personală, în loc de a continua a reduce credinta la actul de a « accepta ca si adevărată » oarecare formulă sau idee. Când se va vedea că « a avea » sau « a nu avea » credintă sunt expresii profund inadecvate. Că credinta este o călătorie pe o cale împreună cu altii. Că adevărul perceput nu este nici « ceva », nici o formulă, nici o idee, ci Cineva care vine în întâmpinarea noastră. Asadar, acest Adevăr, care pentru noi poartă numele de Domnul, dă o axă căii noastre chiar si atunci când suntem păcătosi si rău credinciosi. Câti dintre părinti si dintre profesori nu ar fi fost într-o mai mare măsură actori ai catehezei si chiar al planului global al scolii, dacă ar fi perceput credinta ca fiind fermă, precisă, clară si deschisă în acelasi timp, deoarece Biserica nu este o sectă a purilor si perfectilor, ci cortegiul ciungilor care găsesc bucurie si libertate în a-l urma pe Hristos.

• a învăta mai bine să trăiesti credinta într-o lume în care ea nu mai este transmisă în mod automat

Acest al cincilea punct este de o considerabilă dificultate practică. Primii crestini găseau maniere de a se identifica si a se recunoaste. Azi, un licean poate trece timp de mai multe luni fără a sesiza că un coleg sau o colegă din clasa sa este crestin. Totusi, aceasta nu trebuie să ne conducă la reflexe identitare care nu ar fi altceva decât o repliere asupra noi însine.

Noi nu suntem proprietarii caritătii, ai dreptătii si nici chiar ai culturii. Duhul Sfânt, care diferentiază, nu riscă de a fi luat de la oricine se angajează într-o misiune de umanizare, alături de oamenii timpului său. Deci ce oferă faptul de a fi crestin celui sau celei care si-a angajat viata într-o muncă de educatie? Absolut nimic. Nimic deoarece sunt aceleasi dificultăti pedagogice, aceleasi constrângeri ale meseriei, aceleasi greutăti administrative. Si totusi, deoarece există un orizont si un Suflu, toate aceste se pot trăi altfel, cu umilintă, cu răbdare si cu tenacitate, transformând încetul cu încetul concretul. Trebuie pentru acesta si pentru totdeauna, pentru ca aceasta să nu cadă în rutină sau într-o tehnică pură, în angoase corporative, ca meseria de dascăli să fie exersată de cei ce văd în ea o adevărată vocatie ; participând la o institutie care vede în tineri, si în fiecare dintre ei, un scop în sine – si nu inversul, mijloace pentru a face să functioneze institutia, care devine astfel în mod ilicit un scop. Iată-ne aici de această dată: crestinii, răspânditi în mijlocul lumii, neconsiderându-se mai buni decât altii, si neputând să se laude cu nimic altceva decât cu credinta si nădejdea lor, au a trăi constructia lumii prezente si a celei viitoare asemeni unei transformări neîntrerupte, care singură poate face posibil Suflul Duhului lui Iisus si al Tatălui Său.

Ascunderea nu este bună, si noi nu putem renunta la orizont : Biserica, între Învierea lui Hristos si cea dea a doua Sa venire, nu poate să renunte la a se adresa tuturor, la a face cunoscut multimilor mântuirea care vine prin Hristos, la a întrupa si a face vizibile semnele Împărătiei, în special prin primirea lipsitilor si a săracilor în duh si în umanitate. Educatia, pentru a deveni crestin, nu consistă în a se interesa doar de cei mai buni, ci de a face în asa fel ca toti si fiecare să poată scoate din ei însisi ceea ce este mai bun.

Acestea fiind spuse, crestinilor si tinerilor înspăimântati de a se descoperi atât de putin numerosi, le-as spune bucuros: nu luati numai pe umerii vostri ceea ce este obligatia/ misiunea întregii Biserici. Nimeni nu este chemat la a face totul, ci numai la a face bine ceea ce este în puterea sa si la a-si fructifica darurile. Fiti mai întâi trăitori si slujitori. « A trăi bine acolo unde Dumnezeu ne-a vrut »: restul ne va fi dat prin credintă, si la măsura Bisericii universale.

2. A păstra un loc, modest dar real

Voi începe printr-o notă de modestie : cred că, fără îndoială, nu ar fi bine, în societatea noastră actuală, să vrem a juca în cultura crestină toate rolurile de unificare pe care le cere vidul lăsat prin secularizarea necesară si inevitabilă. Ar fi putin lung în spatiul care îmi rămâne, a dezvolta câteva notatii despre fenomenul de secularizare a societătii, deci asupra faptului că noi suntem acum într-o societate ale cărei regulatii fundamentale : drept, stiinte si tehnică, medicină, economie etc., nu mai au un fundament religios. Există o secularizare care este legată constitutiv pe de o parte de bani, pe de altă parte de tehnologie, două realităti care cu sigurantă nu sunt numaidecât « baptizabile ». Nu există o manieră crestină de a fabrica produse congelate, cum de asemenea nu există matematici crestine. Dimpotrivă, mediatiile, si în primul rând mediatiile etice, sunt capitale: Cum vrem noi să trăim uman într-o societate de economie comercială si hiper-tehnologizată ? Ce legătură socială vrem să stabilim, care va fi locul de aliantă sau de solidaritate si de angajare a libertătilor noastre, si în consecintă de acces la credintă ? O cultură crestină este o cultură care are grijă de aceste mediatii umane, după cum si de locul unde Dumnezeu ne întâlneste si ne asteaptă, El care în Iisus a luat chip omenesc. Este în cel mai înalt grad important ca crestinii să-si ocupe locul lor în dezbaterile culturale moderne, fiind capabili a produce propriile lor argumente de a spune în numele a ce, sau mai degrabă al Cui, caută ei în directia ce le este proprie. Angajati într-o discutie asupra educatiei, foarte revelatoare a valorilor unora si altora, să fim noi însine cu experienta si întrebările noastre, care le includ pe cele puse de Evanghelie.

Voi termina asadar prin cel de al doilea punct anuntat : există azi un loc ce trebuie păstrat, deoarece există ceea ce am putea numi o « pertinentă culturală » a crestinismului, o capacitate a acestuia de a inspira si a reuni, si nu doar de a diviza si a opri dezbaterea. Chestiunea este dificilă, deoarece e vorba întotdeauna, între crestinism si cultură, de căsătorie si de contestatie, o doză de « da » si de « nu » – da pentru ceea ce sporeste omul, nu pentru ceea ce îl desfigurează –, pe scurt, de un raport complex unde principalul este de a pune bine exigentele, ca de altfel în orice muncă educativă sau de învătare a libertătii. Trebuie spus aici că crestinismul nu are impact în cultura unui om, a unei societăti, decât făcând corp comun cu valorile sale. Această încredere în valori, o dinamică în exclusivitate spirituală care vine din depărtări si duce cu sine dincolo de ceea ce se clarifică într-adevăr. Făcând corp cu valorile unei culturi, crestinismul angajează în aceea cultură credibilitatea sa. Asadar, el poate fi, în acelasi timp, solidar si critic, si prin aceasta operator de transformări.

Astfel este cu crestinismul si în plan individual, în educatie, precum si în cateheză : mai întâi trebuie să-i iubim pe cei cărora ne adresăm, si să fim încrezători în posibilitătile lor, cu riscul de a declansa posibile noutăti, inedite, în însăsi relatia angajată cu ei. Acest interes si dezinteres, acest atasament detasat, această grijă fată de celălalt, dar pentru a-l reda lui însusi, revelează aceeasi inspiratie, unde se întâlnesc ceea ce este mai bun din cultură si ceea ce este mai pur din credintă.

Traducere si prezentare de Dan Săvan.
Text publicat în revista Discobolul.