În esenta sa tainică, raportul între Pronia lui Dumnezeu si libertatea fiintelor rationale este inaccesibil gândirii analitice a oamenilor, dar el este într-o anumită măsură accesibil gândirii binecuvântate si îmbisericite a crestinilor. Iată ce poate sesiza despre aceasta o minte binecuvântată printr-o trăire sfântă: libertatea fiintelor rationale nu împiedică Pronia divină, si Pronia divină nu împiedică această libertate. Pronia ajută fiintele rationale si libere, dar prin acest ajutor ea nu alterează, nu nimiceste, nu stânjeneste libertatea lor, pentru că libertatea este ea însăsi un dar al lui Dumnezeu, un dar care constituie miezul naturii fiintelor rationale, un dar care le face să fie ceea ce ele sunt, un dar prin care le-a fost conferită un fel de identitate personală si irevocabilă. Nu există aici si nici nu poate să fie vreun conflict sau vreo neîntelegere, căci Dumnezeu Care este bun în chip neschimbat nu nimiceste si nici nu împiedică libertatea. Cum El cunoaste totul, El stie de dinainte tot ceea ce doresc si tot ceea ce planifică fiintele rationale libere; foarte întelept, El găseste întotdeauna modalitatea de a se îngriji de toate pentru ca să nu fie micsorată libertatea fiintelor rationale. Prin Pronia Sa, Domnul Cel în trei străluciri lucrează întotdeauna si pretutindeni astfel încât libertatea creaturilor sale să rămână pentru totdeauna inalienabilă. “Trebuie să se stie”, scrie Sfântul Ioan Damaschin, “că există numeroase modalităti ale Proniei divine si că nu se pot nici explica în cuvinte, nici pătrunde cu mintea”(Dogmatica II, 29). Omul nu poate sesiza chipurile Proniei lui Dumnezeu fată de lume, învată Sfântul Ioan Hrisostom, căci Pronia consistă în principal în aceea că ratiunile ei ne sunt inaccesibile. Dacă aceasta nu ar depăsi întelegerea noastră, atunci s-ar putea imagina că omul este cauza lumii (Omilii la Epistolele către Efeseni 19, 4 si către Romani 16, 7).

Lucrând tainic si dumnezeieste asupra vointei libere a omului, Pronia divină nu o determină către rău, ci o întăreste si o dispune către bine, fără a-i împiedica libertatea. Ea nu fortează miscările vointei noastre, dar le ajută în bine si le lasă singure când ele înclină spre rău. Dacă vointa, prin propria sa libertate, aspiră către bine, Pronia vine în ajutorul acestei aspiratii. Dar dacă vointa în mod liber aspiră către rău, Pronia o abandonează pentru a o lăsa să lucreze în independentă. Lucrările Proniei nasc fie binele prin bunăvointă, fie binele prin îngăduintă divină. Vin fără discutie din bunăvointă cele care sunt bune, si din îngăduintă cele care merg în sens contrar. Alegerea actelor depinde de noi, si ducerea lor până la capăt depinde de Dumnezeu. Mai mult, ducerea până la capăt a actelor bune depinde de ajutorul lui Dumnezeu, căci Dumnezeu, în prestiinta Sa, ajută cu dreptate pe cei care cu o constiintă dreaptă au ales binele; si ducerea până la capăt a actelor rele depinde de ceea ce Dumnezeu lasă omului să făptuiască, pentru că Dumnezeu în prestiinta Sa lasă să lucreze omul (Sfântul Ioan Damaschin, Op. cit.). Dumnezeu lucrează în Pronia Sa în asa fel încât tot ce este rău vine de la noi si tot ce este bun vine atât de la noi, ca si de la ajutorul Său (Sfântul Ioan Hrisostom, Omilia la Epistola a doua către Timotei 8, 4). Dumnezeiasca Scriptură si învătătura adevărului recunosc un singur Dumnezeu Care, desi stăpâneste peste noi prin puterea Sa, îndură multe lucruri în bunăvointa Sa. El stăpâneste chiar si peste închinătorii la idoli, dar îi suportă cu a Sa lipsă de răutate. El stăpâneste, de asemenea, peste ereticii care s-au îndepărtat de El, dar îi suportă în marea Sa milostivire. El stăpâneste peste Diavol, dar îl suportă de asemenea - si în mod cert nu datorită neputintei îl suportă, de vreme ce a fost biruitor asupra lui. Căci Diavolul era primul creat de Dumnezeu (Iov 40, 14) si dacă el a devenit materie de batjocură, a devenit nu pentru Dumnezeu Însusi – aceasta e mai prejos de Dumnezeu –, ci pentru făpturile îngeresti. Dacă Dumnezeu a permis Diavolului să-si prelungească viata, este pentru două motive: pentru ca Diavolul învins să fie supus unei mari rusini, si pentru ca oamenii să poată câstiga cununa biruintei. O, întelepciunea Proniei divine! Ea transformă o vointă rea în mijloc de mântuire pentru credinciosi. Căci asa cum El a întors vointa de ucidere a fratilor lui Iosif într-un mijloc al marii Sale iconomii, făcând să-l vândă pe fratele lor din ură, (dar si) găsind modalitatea de a-l ridica până la regalitate pe cel pe care-l voia, tot asa El a permis Diavolului să se războiască împotriva oamenilor pentru ca oamenii să poată să-l învingă si să obtină coroana biruintei si pentru ca diavolul învins de cei mai slabi să fie supus unei mari rusini, de asemenea pentru ca oamenii să fie proclamati învingători ai celui care fusese odinioară un Arhanghel (Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza VIII, 4).

Desi Dumnezeu a lăsat la libera vointă a oamenilor de a vrea si de a face rău, El n-a permis ca răul să prindă rădăcini, nici să se extindă până la a sufoca complet binele. În prestiinta Sa, Domnul a condus consecintele actelor rele spre binele final, acela pentru care oamenii fuseseră creati. Pentru aceasta, vointa umană n-a fost nici oprimată, nici împiedicată, căci dreapta folosire a libertătii constă în aceea că ea tinde spre scopul final cunoscut de Dumnezeu: viata si lumina. Conform planului Său de dinainte de veci cu privire la lume, Dumnezeu dirijează fortele morale ale fiintelor către scopul în vederea căruia ele au fost create. Prin această directionare Proniatorul nu lezează libertatea pe care a dat-o fiintelor rationale, ci vin în ajutorul ei, în dreapta sa dezvoltare. Prin libera vointă care le-a fost acordată, ele au libertatea actiunii lor. Ele pot să aleagă fără piedică să facă binele sau răul, dar Pronia lui Dumnezeu dirijează consecintele faptelor lor rele către scopul final al lumii.

Père Justin Popovitch, Philosophie Orthodoxe de la Vèritè. Dogmatique de l’Église Orthodoxe, Collection “La Lumière du Thabor”, L’age d’homme, Paris

Traducere de Fratele Grigore, Mânăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, Alba Iulia
Text publicat în Epifania nr. 3 din 1998.