Prea Fericitul Anastasie, Arhiepiscop de Tirana, Durres şi a toată Albania

Al III-lea mileniu creştin îşi face apariţia cu o viteză a omenirii spre o mai mare interdependenţă globală. Fiecare căutare a păcii, a adevărului, a drepturilor omului şi a dreptăţii ia dimensiuni mondiale. Ştiinţa, economia, mass-media, sportul şi arta se dezvoltă în interiorul unei sfere care îmbrăţişează întregul neam omenesc. Problema cea mai critică în lumea de azi este cum putem noi să trecem de la o comunitate cu o simplă interdependenţă la o comunitate de dragoste şi încredere reciprocă. La un nivel personal, problemele existenţiale continuă să afecteze adânc toate popoarele. Este evident faptul că în ciuda dezvoltării uimitoare a lor, tehnologia şi ştiinţa nu pot pe deplin să satisfacă umanitatea. Într-o analiză finală, cele mai mari probleme cu care se confruntă popoarele continuă să fie de natură religioasă.

Cei care îl urmează pe Hristos, "Omul - Suprem", care cred că dragostea învinge totul, pot juca un rol decisiv în această problemă universală. Noi, ortodocşii, a căror credinţă şi identitate într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică a rămas neatinsă, avem o responsabilitate şi misiune aparte.

1. Pluralitatea religioasă, care oferă răspunsuri diferite problemei noastre religioase, este unul dintre cele mai importante fenomene din lumea de azi. Statisticile mondiale privind aderarea religioasă, în ciuda marii lor relativităţi, aduc o importantă lumină în problema noastră. La sfârşitul deceniului trecut, creştinii formau aproximativ 32.9 % din populaţia mondială, musulmanii 17.06 %, hinduşii 13.15 %, budiştii 6.24 %, adepţi ai religiilor primitive, tradiţionale 1.97 %, adepţi ai religiilor noi 2.22 %, cei care se declară atei 4.48 % şi cei care se consideră agnostici 16.23 %.

În secolul al XX-lea numărul celor care se etichetetază ca şi "atei" a crescut de 1000 de ori, în timp ce numărul agnosticilor a crescut de 273 de ori. Desigur, repet, oricine poate pune la îndoială aceste statistici religioase. Ca şi o indicaţie, aceste cifre ar trebui luate în considerare cu mare grijă. Deşi nu este timpul potrivit pentru a continua cu mai multe analize statistice şi cu mai multeinterpretări, să spunem totuşi că creşterea impresoinantă a statisticilor se datorează factorilor variaţi, incluzând şi diferenţa mare privind ritmul naşterilor dintre popoarele musulmane şi cele creştine, ritmul mare de naşteri în majoritatea ţărilor aficane şi asiatice, care sunt de obicei necreştine, influenţa regimurilor ateiste şi creşterea secularizării în câteva regiuni din emisfera nordică, tradiţional creştină.

Problema religioasă cu siguranţă nu şi-a pierdut influenţa şi chiar continuă să prindă formă în vieţile multor societăţi. În ţările dezvoltate economic, religia s-a îndepărtat într-o formă a individualului. Principala problemă cu care se confruntă misiunile la începutul secolului al XX-lea este secularizarea şi menţinerea unui dialog prietenos cu vecinătatea seculară care vieţuieşte cu noi, dar care nu aparţine nici unei comunităţi organizate anti-religios.

Faptul că noi creştinii formăm o minoritate (32.9 % din totalul populaţiei) nu diminuează importanţa rolului nostru. Minorităţile au dus la progres şi reînnoire spirituală. Desigur, întrebarea e în ce măsură comunităţiile creştine ar trebui să formeze minorităţi creative şi inspirate în cadrul problemei universale de astăzi? Sau comunităţiile noastre îşi pierd puterea şi chiar şi propria lor identitate şi propriul lor mesaj deoarece încearcă să se compromită cu dominarea, cu punctele de vedere ale lumii contemporane.

2. În călătoria noastră spre interdependenţa universală, noi ortodocşii nu avem motiv să fim surprinşi de această dezvoltare mondială. Biserica noastră repetă neîncetat şi doxologic că "Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi cei ce locuiesc în ea" (Ps. 23.1). Noi ne rugăm de secole în Sfânta Liturghie: "Pentru pacea a toată lumea", iar imediat după sfinţirea cinstitelor daruri spunem: "Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească pentru toată lumea" (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur).

Conştiinţa noastră eclezială se bazează pe credinţa că Dumnezeu, Tatăl slavei, L-a aşezat pe Hristos Cel Înviat "mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi." (Ef.1.21-23) Cuvântul cheie repetat în epistola către Efeseni ca de altfel şi în alte epistole ale Sfântului Pavel, care însumează cadrul şi viziunea Bisericii, este "ta panta" (toate).

Biserica ar trebui să iradieze şi să ofere tot ceea ce ea deţine pentru dragostea lumii întregi, transformând ta panta (toate). Întrega lume şi toată creaţia - nu numai umanitatea, dar chiar întreg universul - sunt chemate să participe împreună cu Biserica la restaurarea care a fost desăvârşită prin lucrarea lui Hristos şi să redescopere scopul ei de a-L slăvi pe Dumnezeu. Rugăciunea ortodoxă, spiritualitatea şi lupta ascetică năzuieşte spre această viziune eshatologică.

Un sfânt al timpurilor noastre, Siluan de la Muntele Athos, a rezumat această conştiinţă eclezială când s-a rugat "Doamne, dă tuturor oamenilor de pe pământ să ajungă să cunoască iubirea Ta... şi dulceaţa Duhului Sfânt ca să uite suferinţa de pe pământ, să părăsească tot răul, să se lipească de Tine cu iubire şi să trăiască în pace, făcând voia Ta , pentru slava Ta".

3. Biserica Ortodoxă e chemată să-şi dea mărturia sa apostolică în cinci domenii de bază:

a) fostele societăţi comuniste, ateiste unde ignoranţa credinţei creştine rămâne mare.
b) societăţile secularizate din Vestul Europei şi din America de Nord unde confuzia religioasă creşte.
c) leagănul tradiţional al Bisericii din Est din interiorul societăţilor musulmane.
d) mediile compozite ale lumii dezvoltate - în special din Africa şi Asia - unde noi şi importante deschideri ortodoxe au fost realizate în timpul ultimelor decenii.
e) al V-lea domeniu este mişcarea ecumenică contemporană creştină, căreia noi ortodocşii îi oferim o prezenţă teologică, liturgică şi ecleziologică care contribuie la dezvoltarea lumii moderne creştine. Rezultatele acestei mărturii sunt imense în întreaga misiune creştină şi i-au ajutat pe creştinii din Vest să-şi revizuiască atitudinea lor spirituală. Acest domeniu include şi întâlniri cu oameni de alte credinţe.

Ca să rămânem credincioşi responsabilităţii apostolice creştine şi dimensiunii mondiale, noi ortodocşii ar trebui să dăm o mărturie unită pe toate fronturile, cu o îndrăzneală profetică, cu o luptă ascetică şi cu un curaj martiric. Noi trebuie să ne supunem plini de credinţă ultimei porunci a Domnului Înviat date tocmai înainte de Înălţarea Sa, consemnată de sfântul apostol şi evanghelist Luca: "Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudea şi în Samaria şi până la marginea pământului" (Fapt. 1.8).

Bazându-mă pe jumătate de secol de experienţă personală în cadrul Bisericii, începând ca student şi continuând ca şi profesor şi preot, pot să spun că principalul obstacol în împlinirea acestei porunci stă în aceste cuvinte: "până la marginea pământului".

Mai mult de 40 de ani au trecut de când renaşterea conştiinţei misionare a început în Biserica Ortodoxă modernă. În această perioadă de 40 de ani de efort şi luptă, cel mai mare obstacol în dezvoltarea unei misiuni mondiale poate fi rezumată în proverbul "Când curtea casei tale este uscată, nu turna apă în afară". Această simplă expresie, şoptită ca briza unei logici vii, a năruit acea scânteie iniţială în multe inimi. Şi astăzi, mulţi clerici şi mireni continuă să o repete.

Această logică ţine comunităţiile noastre absorbite în propriile lor nevoi, lăsându-i să uite să trăiască responsabilitatea apostolică a Ortodoxiei în dimensiunea ei mondială. Ca să te lupţi cu această atitudine, care a fost şi continuă să fie puternic însămânţată în subconştientul Ortodoxiei, e necesar să dezvolţi o apologie biblică, liturgică şi istorică. Vreau să rezum cinci puncte teologice fundamentale care exprimă atitudinea ortodoxă autentică faţă de misiuni.

1. Niciunde în Sfânta Scriptură nu poate fi găsită expresia "Când curtea casei tale este uscată, nu turna apă în afară". În mod contrar textul evanghelic pe care noi îl auzim la botezul nostru spune "Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile..." (Mat. 28.18-19). Aceasta este o poruncă clară pe care Hristos a dat-o tuturor ucenicilor Săi şi tuturor membrilor Bisericii Sale. Dacă primii creştini n-ar fi ascultat, astăzi n-ar fi existat o lume creştină. Creştinismul ar fi rămas o erezie evreiască dacă ar fi supravieţuit cât de cât. Porunca "Drept aceea mergeţi" este o consecinţă a poruncii iubirii în dimensiunea ei autentică şi mondială. Desigur, ascultarea acestei porunci prezintă multe dificultăţi, incluzând pierderea oricărui fel de securitate. Dar ar putea fi o poruncă mai puţin obligatorie pentru că prezintă dificultăţi? Este oare uşor pentru cineva să fie smerit, curat sau să ierte şi să-şi iubească duşmanii? Sau să îndrăznim să lăsăm la o parte poruncile lui Hristos pentru simplul fapt că sunt dificile? Cu un asemenea argument toată Sfânta Scriptură ar fi dată la o parte.

Rugăciunea fundamentală pe care Hristos a pus-o pe buzele noastre şi pe care noi o repetăm de multe ori în zi este "vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ". După interpretarea sfântului Ioan Gură de Aur "El a spus: facă-se voia Ta în mine sau în noi, dar pe toată suprafaţa pământului". Pentru ca Împărăţia Sa să vină şi pentru ca Voia Sa să fie împlinită în tot pământul, toţi membrii Trupului Său, care alcătuiesc Biserica, trebuie să participe.

2. Viaţa liturgică ortodoxă se mişcă neîncetat în jurul Întrupării Cuvântului dar mai ales în jurul sărbătorilor de Paşti şi Rusalii. Paştele nu este pur şi simplu apogeul ciclului nostru de sărbători, ci el pătrunde în întreg cultul şi etosul ortodox. În fiecare duminică noi trăim iarăşi evenimentul Învierii şi îl lăudăm cu un duh de bucurie. Porunca amintită anterior e în strânsă legătură cu Învierea Domnului: "Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergeţi..." pentru această raţiune, propovăduiţi "la toate neamurile" şi la toată creaţia. Înainte de Înviere şi de împlinirea operei Sale de mântuire, Domnul nu a dat voie ucenicilor Săi să treacă dincolo de Israel. El le-a poruncit: "în calea păgânilor să nu mergeţi" (Mat. 10.5), pentru că ucenicii încă nu cunoşteau taina patimii şi învierii Sale, prin care a răscumpărat toate. După Învierea Sa El nu a mai îngrădit propovăduirea Sa la celelalte neamuri.

Învierea a constituit punctul de plecare pentru răspândirea misiunii apostolilor din Israel la toate neamurile. Aceia care continuă să se mişte doar între graniţele unui nou Israel plin de har, Biserica creştină, se comportă ca şi cum trăiesc în zilele dinainte de Înviere.

La fel oamenii trăiesc în zilele dinainte de Rusalii. Pogorârea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii a rupt toate barierele etnice şi lingvistice şi a răspândit orizontul propovăduirii creştine dincolo de orice ţară, cum ar fi Iudeea, sau dincolo de orice alt loc creştin de astăzi. Propovăduirea s-a răspândit în toată lumea. Darul limbilor e dat astfel încât cuvântul Domnului să poată ajunge la toată lumea. Darul Duhului Sfânt nu e oferit în Biserica Primară ca un dar pentru indivizi, ci e dat pentru întrega lume, pentru întrega creaţie. Actul Cincizecimii accentuează continuu caracterul universal al Bisericii.

Este o contradicţie ce şochează, prin urmare, când noi ortodocşii insistăm că suntem Biserica Cincizecimii, pe de-o parte, şi totuşi rămânem închişi în cercurile noastre de teamă şi aversiune în a promulga responsabilitatea noastră globală şi apostolică, adoptând în locul acesteia o mentalitate provincială. Cum ar putea fi o Biserică cu adevărat ortodoxă dacă ea neagă practic consecinţele imediate ale Învierii şi Pogorârii Duhului Sfânt?

3. Vorbim mult despre spiritualitatea ortodoxă. Din păcate deseori uităm că această spiritualitate este inseparabil legată de întrega lume, de experienţa apostolică. Spiritualitatea creştină îşi pierde autenticitatea când aceste elemente ale apostolicităţii şi spiritualităţii se pierd. Teologia care a dat naştere spiritualităţii ortodoxe a venit dintr-un mediu misionar. Noul Testament, care formează fundaţia sigură a spiritualităţii ortodoxe, este o carte misionară scrisă de apostoli înt-un cadru misionar foarte clar.

Punctul central al vieţii spirituale rămân cuvintele Domnului nostru: "Rămâneţi în Mine şi Eu în voi... Dacă păziţi cuvintele Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea" (Ioan 15.4.10). A trăi în Hristos înseamnă a gândi, a simţi, a dori totceea ce El doreşte, simte, gândeşte. Aceasta implică a avea "gândul lui Hristos" şi "dragostea lui Hristos" (1Cor. 2.16). Şi totuşi cum vede Domnul lumea? Desigur, nu putem limita purtarea Sa de grijă la un singur oraş, la un singur popor sau chiar la aşa numita lume creştină. Nu doreşte El ca "tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină"? (1Tim. 2.4) El nu rămâne indiferent la miliardele de oameni care trăiesc "lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu în lume" (Ef. 2.12). Astfel ce tip de spiritualitate ortodoxă poate să înflorească fără această nădejde, fără acest sens al responsabilităţii pentru viaţa lumii?

Spiritualitatea sfântului Pavel poate fi rezumată în cuvintele acestuia: "nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Gal. 2.20). Misiunea sa a fost o dorinţă interioară şi neclintită: "Căci dacă vestesc Evangelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!" (1 Cor. 9.16). El a simţit "dator sunt şi elinilor şi barbarilor şi învăţaţilor şi neînvăţaţilor" (Rom. 1.14). El a fost sub datoria de a face cunoscut darul nepreţuit ce l-a primit, experienţa trăirii Domnului Înviat. Mistica ortodoxă nu a izolat omul de comunitatea eclezială şi de orice sensibilitate istorică. De exemplu, rugăciunea inimii se concentreză asupra numelui Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu. Ea îl aduce pe Hristos "care s-a îmbrăcat în întregul Adam" (cântarea a 3-a din Canonul Schimbării la Faţă a Domnului) în adâncul inimii, după măsura cu care a fost altoită în Trupul mistic al lui Hristos prin Botez şi sfânta Euharistie.Experienţa mistică ortodoxă, pătrunsă de gândirea biblică, păstreză un sens mondial şi intens al istoriei. Reprezentanţi renumiţi ai acestei experienţe, cum ar fi sfântul Grigorie Palama, au trăit această cale la modul cel mai creativ - cu o gândire teologică profundă, în asceză, apărând adevărurile dogmatice, luptând pentru dreptate socială şi îndrumând poporul lui Hristos. Sfântul Grigore nici măcar nu a evitat conflictul cu musulmanii, lăsând unul dintre cele mai frumoase texte ale dialogului islamo-creştin. Experienţa mântuirii creştine universale şi datoria Bisericii de-a o împărtăşi fiecărei fiinţe umane, rămâne centrul şi criteriul spiritualităţii ortodoxe, aceasta, după multe secole de tradiţie ortodoxă.

4. "Da, dar ce putem spune noi de multele probleme interne cărora Biserica noastră trebuie să le facă faţă?", insistă mulţi ortodocşi. Să ne amintim pe scurt că, atunci când apostolii Petru, Pavel şi Andrei au venit în Europa, problemele Bisericii din Ierusalim şi Palestina au rămas nerezolvate. În secolul al IX-lea când fraţii tesaloniceni, sfinţii Chiril şi Metodie îşi croiau un drum printre popoarele slave, Biserica bizantină se confrunta cu numeroase probleme şi schimbări interne şi externe. Imaginaţi-vă ce dezastru ar fi avut loc dacă ei nu ar fi venit. Dacă popoarele slave care erau în căutarea identităţii lor, n-ar fi auzit de credinţa ortodoxă, era posibil ca ele să fi adoptat islamul. În acest caz, istoria nu numai a Rusiei, dar chiar a Europei şi a lumii întregi ar fi fost complet diferită astăzi.

Problemele interne există în fiecare Biserică şi vor continua să existe. Acestea nu ar trebui să fie neglijate. Totuşi problemele interne vor rămâne chiar dacă am lua în serios credinţa noastră, vom păstra toată Sfânta Evanghelie sau vom alege să adăugăm sau să scădem din poruncile ei după nevoile şi priorităţiile erei noastre. Cea mai importantă problemă internă a noastră e dacă cu adevărat credem că Hristos este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14.6) pentru întreaga lume.

Înţelegerea responsabilităţii apostolice ortodoxe şi a misiunii mondiale este de o importanţă vitală pentru că ea extinde orizonturile noastre, extinde viziunile acelora către care îndreptăm efortul nostru misionar, şi ne plasează pe drumul întregii viziuni a Bisericii şi către scopul ei.

5. Izvorul misiunii externe, sau mai bine zis, a misiunii mondiale se leagă direct de conştiinţa noastră ecclezială. Noi repetăm continuu în timpul adunărilor liturgice "Cred într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică". Noi considerăm această exprimare evidentă şi deseori ne referim la ea în discuţiile noastre cu alte culte privind înţelesul Bisericii. Şi totuşi, cum putem noi să susţinem acest crez în timp ce considerăm propria noastră parohie, propria noastră regiune drept unica noastră preocupare, ruptă total de întrega Biserică? Întrega Biserică, împreună cu toate problemele ei, trebuie să fie continuu înaintea noastră constituind esenţa rugăciunii noastre. Dacă dorim să trăim sincer într-un mod ortodox atunci când spunem "Biserica noastră", noi suntem datori să ne gândim la Biserică aşa cum e amintită în Sfânta Euharistie "de la o margine până la alta a lumii".

Astfel, ce este Biserica? Noi nu suntem un grup de pioşi care se străduiesc să-L urmeze pe Hristos. Noi suntem mădulare ale Trupului lui Hristos "care este Biserica, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi" (Ef. 1.23) Ce se săvârşeşte înlăuntrul nostru când primim Trupul şi sângele lui Hristos? În această Taină, noi nu oferim doar o pocăinţă individuală, ci devenim celule vii ale trupului mistic al lui Hristos - oameni care gândesc, suferă, trăiesc ca şi Hristos. În această înţelegere se constitue problema esnţială a conştiinţei noastre ecleziale.

Fiecare comunitate eclezială are nevoie să participe la responsabilitatea globală a Bisericii rămânând în acelaşi timp şi locală. În fiecare situaţie concretă, Biserica locală reprezintă ceva specific prin care îl slăveşte şi-L mărturiseşte pe Dumnezeu. În acelaşi timp, este de o necesitate esenţială ca şi elementul local împreună cu aspectul global să fie trăit într-o manieră proprie de către fiecare episcopie şi parohie.

Biserica noastră este "apostolică" nu numai datorită succesiunii apostolice, dar şi pentru că ea continuă opera apostolilor menţinând duhul apostolic şi flacăra ce propovăduieşte Evanghelia la toată creaţia. Domnul a încredinţat Bisericii continuarea operei Sale de răscumpărare şi de mântuire a întregii lumi.

Concluzionăm aceste puncte teologice spunând că la fel cum pentru Biserica Ortodoxă este de neconceput să nu aibă o viaţă liturgică la fel este de neconceput să nu aibă o viaţă misionară. Izvorul renaşterii misionare se datorează redescoperirii interesului Bisericii, dar şi clarificării conştiinţei noastre ecleziale. Misiunea nu este numai o practică externă, dar şi o atitudine propriu-zis interioară care ne ajută să ne trăim credinţa ortodoxă într-un mod esenţial în cadrul dimensiunii mondiale propriu-zise.

În a treia parte a acestei lucrări aş vrea să lămuresc cum cred eu că ar trebui să trăim responsabilitatea noastră apostolică în lumea de astăzi.

1. Misiunea are nevoie de a fi retrăită ca o mişcare a libertăţii şi iubirii în Hristos - o mişcare a eliberării de noi înşine şi de mentalităţile noastre preconcepute, de temeri şi prejudecăţi, către acceptarea voii lui Dumnezeucu o credinţă din toată inima. Trebuie să fim gata a-L urma pe Dumnezeu, Care nu este Cel al plictiselii şi mohorârii. Adevărata misiune este întodeauna legată de "ieşire" şi de acceptarea pericolului. Această ieşire presupune părăsirea locului tău unde trăieşti şi unde te simţi în siguranţă. Ar trebui să facem aşa pentru dragostea lui Dumnezeu şi cu iubirea lui Hristos. Hristos Însuşi, dragostea întrupată, a dezvăluit că oricine Îl urmează va descoperi că nimic nu este mai liber,mai puternic şi mai mare ca dragostea dezinteresată. Vorbind cu El sau despre El cu voce tare sau în tăcere, în orice activitate a noastră, în rugăciune sau chiar în viaţa de zi cu zi, constituie lucrul cel mai preţuit şi esenţial pe care noi îl putem trăi. [...]

2. Misiunea întotdeauna va rămâne "o asimilare continuă a tainei Sfintei Cruci" - o iubire jerfitoare şi o smerehnie în lupta împotriva egocentrismului individual şi social. Trăirea crucii la un nivel personal deosebeşte experienţa cretină de orice altă experienţă. Totul începe şi îşi atinge punctul culminant în această etapă a misiunii. În sfânta Cruce universalitatea şi împlinirea se intersectează - universalitatea reprezentată prin braţul orizontal al Crucii, cu împlinirea, întrupată pe verticală. Sfânta Cruce rezumă dimensiunea mondială şi responsabilitateta misionară a Ortodoxiei. În Orientul creştin idealul ascetic îşi află expresia caracteristică în monahism. Cu toate acestea noi nu îl putem limita la acesta. Acest ideal pătrunde în fiecare dimensiune a vieţii şi umple comunitatea creştină în forma variate. El constitue unul din imperativele absolute ale vieţii creştine: "Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea" (Mat. 11.12). În epoca noastră de prosperitate înşelătoare şi de confort, în special în ţările dezvoltate tehnologic, trebuie să redescoperim această "violenţă" spirituală, acest drum îngust al abstinenţei şi al curăţiei care completează descrierea darurilor Duhului Sfânt care începe cu dragostea (Gal. 5.22).

Pentru noul secol şi mileniu nădăjduiesc ca şi chemarea monahală să fie tot mai mult împletită cu responsabilitatea noastră apostolică şi viceversa. Idealul ascetic, care determină o persoană să abandoneze totul şi să-L urmeze pe Hristos cu o aşteptare ashatologică intensă, poate fi armonizat cu misiunea care ea însăşi emană aşteptarea venirii Împărăţiei lui Dumnezeu la fiecare fiinţă umană din orice colţ al lumii.

3. Misiunea trebuie să aibă de a face cu o continuă luptă pentru sfinţenie. Cei mai activi misionari au fost sfinţii care au trăit în trecut ca şi în prezent, atât sfinţi cunoscuţi cât şi sfinţi necunoscuţi. Sfinţii au fost oameni care sau pocăit cu toată fiinţa lor, având un adânc simţ al păcătoşeniei şi slăbiciunii lor. Totuşi înconjuraţi de mila şi dragostea lui Dumnezeu ei au căutat curăţia interioară şi sinceritatea, unindu-şi cugetele, atitudinile şi voia lor cu voia divină. Prezenţa lor printre noi face prezenţa lui Dumnezeu-Omul evidentă. Ei iradiază o teofanie, dând cea mai hotărâtă şi neclintită mărturie. Toţi cei care luptă să trăiască în Hristos - şi acest lucru îl fac toţi sfinţii - deţin totul, iubesc totul, stăpânesc totul şi îmbrăţişează cu dragostea lor, cu pocăinţa şi cu rugăciunea lor întrega lume.Totul e pentru ei bun şi ei fac bine tuturor.

Sfântul Siluan, pe care l-am amintit anterior, s-a rugat în singurătatea chiliei sale "Dacă aş putea ajuta ca o singură persoană să se mântuiască, aş binecuvânta pe Dumnezeu până la sfârşitul vieţii. Dar inima mea suferă pentru întrega lume. Mă rog şi vărs lacrimi pentru întrega lume pentru ca toţi oamenii să se poată pocăi şi cunoaşta pe Dumnezeu şi să trăiască în iubire, bucurându-se de libertatea lui Dumnezeu". Şi ucenicul său, bătrânul Sofronie, scrie despre el: "Duhul Sfânt l-a învăţat pe Siluan iubirea lui Dumnezeu şi în acest fel l-a învrednicit de o trăire a dragostei adevărate, şi [n.n. l-a învăţat] să-şi asume viaţa întregii umanităţii. Rugăciunea lui, care a atins cea mai mare măsură a intensităţii, a fost urmată de multe lacrimi de dragul lumii întregi. Acest lucru l-a înrudit pe el şi l-a îndreptat spre întregul Adam. Pentru cineva care a trăit învierea sufletului său a fost firesc să recunoască în fiecare persoană pe fratele său veşnic". Câtă mărturie ortodoxă se găseşte în astfel de rugăiuni ale sfinţilor!

E timpul ca noi să redescoperim entuziasmul sfânt al sfinţilor, care la un moment dat au descoperit frumuseţea nemărginită Celui care este Iubire, unicitatea Cuvântului şi au socotit totul a fi "pagubă" (Filip. 3.8) tocmai ca să dobândeacă şi să-L slujească pe Hristos. Astfel de oameni erau gata pentru cele mai curajoase şi mai îndrăzneţe sarcini, erau gata să meargă în locurile cele mai îndepărtate şi să se confrunte cu cele mai mari pericole.

4. E timpul să vestim Evanghelia ca o "abundenţă de mulţumire şi bucurie", pentru lumina, nădejdea şi desăvârşirea vieţii prin Învierea Sa (Col. 1.12-13). El ne chemă să devenim solii Săi (2 Cor. 5.20-21), soli pentru împărăţia iubirii.

Această adâncă trăire a bucuriei care pulsează în inima credinciosului, nu poate fi păstrată în limitele înguste ale eului. Ea iradiază când oferă miezul secret pe care îl formează, Sfânta Evanghelie. Prin aceasta noi ne exprimăm mulţumirea Tatălui mai direct şi mod existenţial. Taina centrală a Bisericii, sfânta Liturghie, care recapitulează şi rezumă doxologic credinţa sa, este sfânta Euharistie. Este o mulţumire trăită în sărbătoare. Cel mai puternic vin este vinul sfintei Euharistii, care ne îmbată cu dragostea cea dezinteresată şi cu bucuria pe care nimeni şi nimic nu o poate lua de la noi (Ioan 16.22).

Noi toţi care ne împărtăşim de Liturghie trebuie apoi să ne întoarcem la viaţa de zi cu zi gata să continuăm un alt fel de Liturghie "liturghie după Liturghie" (un motto pe care l-am propus la Etchzmiadzin în 1975). Această continuă liturghie trebuie să fie slujită pe altarul zilnic al responsabilităţii noastre personale, făcându-ne datoria acolo unde ne aflăm, având în vedere o perspectivă universală.

Atrasă constant de inspiraţia şi puterea euharistică, misiunea devine o mişcare doxologică proclamând nădejdea finală pentru viitorul umanităţii şi a întregului univers. Binecuvântaţi sunt aceia ale căror inimi şi faţe sunt luminate de lumina Domnului, care privesc spre Iisus şi merg împreună cu El, trăind prin puterea Învirii. Binecuvântaţi sunt aceia care au învăţat să accepte crucea, dispreţul şi persecuţia cu nădejde, de dragul lui Iisus. Binecuvântaţi sunt aceia care se bucură şi sunt veseli "pentru dreptate" (Mat. 5.10). Binecuvântaţi sunt aceia care împărtăşesc celor din jur bunătate, care împărtăşesc celor dispreţuiţi şi săraci ai lumii nădejdea lui Hristos - chiar şi păcătoşilor precum şi celor ce suferă în bogăţia lor.

Iradierea acestei nădejdi pline de bucurie, o bucurie care covârşeşte încet şi deplin păcatul, suferinţa şi dispreţul, e o caracteristică a unei vieţi ortodoxe adevărate şi a unei comunităţi creştine autentice de la începuturi. Este o bucurie - bucuria unei dragoste dezinteresate şi bucuria prezenţei permanente a lui Hristos cel Înviat - pe care Biserica o propovăduieşte în lume.

Pe scurt, vă amintesc că lumea astăzi a devenit un oraş uriaş cu o interdependenţă a popoarelor într-o creştere constantă. Mai mult decât atât, există nevoia de a realiza responsabilitatea apostolică a Ortodoxiei în dimensiunea ei mondială. Trebuie să privim istoria şi să înţelegem care e datoria noastră, într-o dimensiune mai largă, universală şi completă. trebuie să lucrăm într-un loc şi timp concret cu o viziune a întregului, cu o viziune ortodoxă universală şi eshatologică. Întrega Biserică trebuie să mărturisească Evanghelia la toată lumea, atât celor de aproape cât şi celor de departe. Ea trebuie să poarte de grijă tuturor fiinţelor umane şi de orice reprezintă expresie a vieţii umane.

Închei cu experienţă personelă din Africa. După inaugurarea unei biserici dintr-o regiune montană din Kenya de Vest, un diacon mi-a spus încet: "Diaconia, fiica părintelui Pavel, a murit la amiază. Îi spui tu, te rog?" Am ajuns târziu noaptea la casa îndoliată. Micuţa fată, suferind de boala malariei, stătea întinsă pe un pat mare, dormind parcă în pace. "Era un copil aşa de bun; era întotdeauna cea care mă saluta prima", a şoptit tatăl necăjit. Am zis o scurtă rugăciune de înmormântare şi am spus câteva cuvinte de mângâiere.

Mai târziu, în timp ce stăteam într-o cameră luminată a casei şcolii unde eram instalaţi, ploaia cădea pe frunzele de bananieri şi pe acoperişul de zinc. Am meditat în legătură cu cele întâmplate ziua. Am auztit o lovitură de tobă departe în noapte , la casa îndoliată. În oboseala mea mă întrebam de ce eram eu acolo. Diferite gânduri legate de misiunea mea mi-au umplut mintea - propovăduire, dragoste, educaţie, civilizaţie, pace, dezvoltare. Deodată, o lumină a fulgerat şi esenţa materiei luminate mi-a umplut mintea. Noi aducem vestea cea bună, nădejdea Învierii. Fiecare fiinţă umană are o valoare unică. Ei vor învia din nou! În aceasta constă demnitatea umană, valoarea şi nădejdea. Hristos a înviat! Noi îi învăţăm pe ei să sărbătorească Învierea în taina Bisericii şi le împărtăşim gustul ei. Şi într-un moment rapid am văzut o fetiţă africană alergănd să mă salute, după cum îi era obiceiul, care m-a ajutat să înţeleg mai precis esenţa misiunii ortodoxe.

Noi trăim experienţe similare, dar în moduri diferite, în Albania. Prin salutul pascal "Hristos a înviat!" noi începem o nouă eră de democraţie care a urmat experienţei întunecate de trăire sub "umbra morţii" timp de 23 de ani persecuţie ateistă absolută, iar credinţa ortodoxă a răspuns plină de bucurie "Adevărat, a înviat!". Lumânarea de Paşti a devenit simbolul libertăţii religioase împotriva violenţei copleşitoare şi simbolul drepturilor umne al tuturor popoarelor şi al comunităţilor.

Aici e cheia pentru mărturisirea ortodoxă - de a umple oameni cu adevărul şi nădejdea Învierii şi să-i învăţăm pe ei să o sărbătorească în cadrul Bisericii.

Când fraţii şi surorile noastre tânjesc după bunuri materiale sau firmituri de civilizaţie, în depresiile lor şi singurătatea lor, fie în colţurile ascunse ale Africii, fie în suburbiile marilor oraşe din Europa şi America, nu sunt cuvinte vagi de consolare, ei tânjesc, conştient sau inconştient, după demnitatea umană şi nădejdea care va transcende moartea. În sfârşit, ei caută trăirea în Hristos, Dumnezeu-Omul desăvârşit, Singurul care e Calea, Adevărul şi Viaţa. Destinul uman culminează în posibilitatea fiecărei persoane umane de a fi transfigurat de lumina Dumnezeului în Treime, ajungând la îndumnezeire prin har.

Fiecare, indiferent de vârstă sau clasă socială, sărac sau bogat, vestit sau neînsemnat, analfabet sau învăţat, tânjeşte să sărbătorească Învierea în inima lui. Aici culminează împărtăşirea prezenţei ortodoxe şi mărturisirea ei pascală.

Traducere de Angela Nistor
Material preluat din "Credinta strabuna" (Alba-Iulia), prin amabilitatea redactiei (Pr. Ilie Trif si Cosmin Bufnea)