Preambul

Prezentul articol reprezintă esentialul unui curs pe care îl tin în fiecare an (de trei ani) în cadrul Sectiunii Ecumenism a Institutului Catolic din Toulouse, la initiativa Părintelui Profesor Jean-Luis Olmos, delegat diocezan romano-catolic pentru ecumenism. Mai trebuie de asemenea semnalat că principalul meu izvor de inspiratie pentru această conferintă provine din cartea Î.P.S. Kallistos (Ware), The Orthodox Church.

O problemă și soluția ei

Biserica Ortodoxă crede cu smerenie că ea este "Biserica una, sfântă, sobornicească si apostolească" a Crezului niceo-constantinopolitan. Aceasta este - ne-o spune clar Î.P.S. Kallistos - convingerea de bază care îi ghidează pe ortodocsi în relatiile lor cu ceilalti crestini. Există divizări între crestini, dar Biserica însăsi nu este divizată si nici nu ar putea fi vreodată.  Mgr. Kallistos WARE, The Orthodox Church (Harmondsworth, 19693), p.315

Iată deci care e problema: ceea ce tocmai am spus mai sus - si care este si pozitia clasică a teologiei ortodoxe - nu exclude cumva orice dialog ecumenic ? Însusi faptul că Biserica ortodoxă s-a angajat în ecumenism demonstrează lipsa de temei a unei astfel de asertiuni. Într-adevăr, a spune că Biserica ortodoxă este Biserica lui Hristos nu înseamnă în mod necesar refuzul celorlalti crestini. Dar aici trebuie să examinăm o altă chestiune: cum îi priveste Biserica ortodoxă pe ceilalti crestini ? Care este, din punctul de vedere al teologiei ortodoxe, statutul eclesiologic al celorlati crestini ?

Mi se pare că această chestiune nu si-a găsit un răspuns definitiv în sânul teologiei ortodoxe, unde întâlnim mai multe luări de pozitie. Aici dialogul ecumenic ne face un serviciu, fiindcă îi obligă pe Ortodocsi să-si definească pozitiile. Pe de altă parte, această chestiune nu a făcut încă obiectul unei definitii dogmatice a vreunui sinod ecumenic, ceea ce explică varietatea opiniilor întâlnite. Vom vedea în cele ce urmează că e de altfel practic imposibil a defini gradul de eclesialitate ipotetică al crestinilor separati de Biserica ortodoxă.

A. Primul răspuns: RIGORIȘTII

Desi eu găsesc această pozitie dură, excesivă si nejustificată, nu putem să întoarcem capul si să pretindem că ea nu există. O parte a Bisericii ortodoxe de astăzi respinge orice ecumenism si consideră că celelale biserici crestine nu au har si taine. Această opinie a fost exprimată în mai multe declaratii recente: ale monahilor de la Muntele Athos si a Patriarhului Diodor al Ierusalimului, care este episcopul Maicii si Capului Bisericilor din lumea întreagă. Acesti Ortodocsi îi primesc pe eterodocsii convertiti prin botez, considerând nul si neavenit botezul administrat în afara Bisericii.

B. Al doilea răspuns: MODERAȚII

Acest răspuns corespunde cu ceea ce cred si eu personal. De asemenea, îl socot ca fiind si cel mai autentic fată de întreaga lărgime a Traditiei ortodoxe. El consistă în supozitia unui anume grad, incomplet si imperfect, de apartenentă a celorlalti crestini la Biserică. Noi nu putem stabili limitele Bisericii decât prin niste criterii obiective, însă Dumnezeu nu este limitat de aceste criterii. Mântuitorul ne spune în Evanghelia Sfântului Ioan că Duhul suflă unde voieste, iar Sfântul Irineu spune că acolo unde este Duhul, acolo este Biserica. Se stie unde este Biserica, însă nu se stie unde nu este, ceea ce înseamnă că nu putem să-i judecăm sau să-i evaluăm pe non-ortodocsi. Marele teolog rus Alexei Khomiakov spune:

"Din moment ce Biserica pământească si vizibilă nu reprezintă plenitudinea si totalitatea Bisericii întregi pe care Domnul a asezat-o spre a apărea la judecata finală a întregii creatii, ea actionează si detine cunostiinta doar în propriile sale limite; ea nu poate judeca restul rasei umane; ea îi consideră exclusi, adică neapartinându-i, doar pe cei care se exclud ei însisi. Restul spitei umane, pe cei străini de Biserică, sau legati de ea prin legături pe care Dumnezeu nu a voit să i le descopere, îi lasă judecătii zilei celei mari."  Alexei KHOMIAKOV, Tserkov' Odna, în: A. S. KHOMIAKOV, Soèineniya Bogoslovskiya (Sankt Petersburg, 1995), pp.39-40

Nu există decât o singură Biserică, însă există mai multe feluri de a fi legat sau separat de ea. O sumă de non-ortodocsi sunt foarte apropiati de Ortodoxie, altii mai putin; unii sunt prietenosi fată de ea, altii îi sunt ostili. Prin harul lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă posedă plenitudinea adevărului, dar există alte părtăsii, comuniuni crestine care posedă si ele Ortodoxia, într-o mai mică sau mai mare măsură. Astfel, nu se poate spune că pur si simplu toti non-ortodocsii sunt în afara Bisericii, că un punct este totul. Ceilalti crestini nu au acelasi statut ca adeptii altor religii, necrestine, sau ca necredinciosii.

Anume în virtutea acestei teologii, Biserica de traditie rusă (dar si alte Biserici ortodoxe) îi primesc pe convertiti fără a repeta botezul. În ceea ce-i priveste pe convertitii bisericilor care au păstrat succesiunea apostolică si episcopatul, noi evităm de asemeni si practica, atât de jignitoare, de a repeta sacramentul ungerii si chiar pe cel al hirotoniei. Asfel, spre exemplu, în traditia noastră, când un episcop romano-catolic se converteste la Ortodoxie, el este primit în comuniunea, în părtăsia Bisericii prin mărturisire de credintă si prin concelebrare în calitate de episcop. Este evident că aceasta demonstrează că biserica romano-catolică se află extrem de aproape de Ortodoxie, în ciuda gravelor probleme care din nefericire subzistă si care ne împiedică să ne împărtăsim împreună.

C. Al treilea răspuns : RELATIVISMUL

Desi această pozitie este ireconciliabilă cu credinta ortodoxă, ea poate fi uneori întâlnită la anumiti Ortodocsi, si merită a fi, pe scurt, examinată. Ideea de bază este aceea că Dumnezeu e unul (ceea ce nimeni nu contestă), si că toate confesiunile crestine au aceeasi valoare. Numai buna vointă contează si de-altminteri toate religiile, chiar cele necrestine, sunt tot atâtea drumuri către singurul si unicul Dumnezeu. Se întelege acum usor de ce aceia care gândesc astfel reclamă intercomuniunea între Ortodocsi si non-ortodocsi.

Această pozitie poate fi întâlnită la anumiti ecumenisti non-ortodocsi, care o numesc «teoria ramurilor». Ideea este că Biserica ar exista în mai multe ramuri care au aceeasi valoare, care nu sunt altceva decât diferite "sensibilităti". Această teorie nu poate fi acceptată în sânul teologiei ortodoxe, căci Biserica e una, iar diferitele confesiuni crestine din nefericire nu sunt. În general, pozitia zisă relativistă se loveste chiar de principiile logicii: o propozitie este adevărată sau nu, si nu se poate reconcilia ireconciliabilul. Dacă unul zice că este obligatoriu ca toti crestinii să fie supusi papei, în timp ce un altul zice că în mod cert nu trebuie, această situatie face imposibilă unitatea. Dacă unii zic că episcopatul iesit din succesiunea apostolică este esential pentru viata Bisericii, în timp ce altii resping această învătătură, atunci e clar că nu putem fi membrii ai aceleiasi Biserici.

Mi se pare că această a treia pozitie reprezintă un fals ecumenism: nu reducând credinta care ne uneste la un minimum denominator comun îi vom reuni pe toti crestinii într-o singură Biserică.

Misiune și Ecumenisim

Acum, după ce am văzut că credinta că Biserica este una si că Biserica ortodoxă este această Biserică nu înseamnă respingerea celorlalti crestini, trebuie să facem fată la o altă problemă: aceea a misiunii Bisericii ortodoxe. Î.P.S. Kallistos (Ware) ne-o spune foarte clar: "Din moment ce cred că Biserica lor este adevărata Biserică, Ortodocsii trebuie să aibă aceeasi dorintă: convertirea sau reconcilierea tuturor crestinilor la Ortodoxie."  Totusi, aceasta nu înseamnă supunerea la un centru de putere sau de jurisdictie. Acest lucru este subliniat de Părinele Serghei Bulgakov, teolog parizian de origine rusă: "Ortodoxia nu doreste supunerea niciunei persoane si niciunui grup; ea doreste ca fiecare să înteleagă." S. BOULGAKOV, The Orthodox Church, p.214. Într-adevăr, Biserica ortodoxă este o familie de Biserici surori având o structură descentralizată. Astfel, comunitătile separate pot fi integrate în Ortodoxie fără a-si pierde autonomia; Ortodoxia doreste reconcilierea, si nu absorbtia lor. Principiul acestei viziuni este unitatea în diversitate, si nu impunerea unei culturi "orientale" sau "bizantine", sau o uniformitate rigidă. Există deja o mare diversitate culturală si diferente în maniera celebrării liturgice, ca si o diversitate de sisteme de organizare exterioară.

Dar Biserica ortodoxă nu va accepta niciodată divergentele în ceea ce priveste credinta. Acest acord în credintă este conditia prealabilă pentru refacerea unitătii crestinilor. A obtine unitatea de organizare cu pretul unui compromis în dogmă ar fi echivalent cu a arunca sâmburele unei alune si a păstra coaja. În plus, unica bază pentru unire este plenitudinea credintei, căci Ortodoxia consideră credinta ca fiind un ansamblu unit si organic.

Marele Arhiepiscop de Canterburry, Michael Ramsey, comenta foarte judicios Conferinta Teologică Anglo-Rusă de la Moscova, din 1956:

"Ortodocsii au spus: «Traditia este un fapt concret. Iat-o, întreagă. Voi, Anglicanii, o acceptati sau o respingeti?». Traditia este pentru Ortodocsi un ansamblu nedivizat: toată viata Bisericii în plenitrudinea credintei si a practicii de-a lungul secolelor, inclusiv mariologia si venerarea icoanelor. În fata acestei provocări, răspunsul tipic al Anglicanilor ar fi: «Noi nu considerăm venerarea icoanelor sau mariologia ca inadmisibile, cu conditia ca, determinând ceea ce este necesar pentru mântuire, să ne limităm la Sfintele Scripturi.» Dar acest răspuns nu face altceva decât să accentueze contrastul dintre chemarea anglicană la ceea ce este considerat ca necesar pentru mântuire si chemarea ortodoxă la organismul unul si indivizibil al Traditiei, de care dacă te atingi ruinezi întregul, asa cum o singură tusă pe un tablou poate să-i distrugă frumusetea." The Moscow Conference in Retrospect, în: Sobornost, seria a 3-a, nr.23, 1958, pp. 562-3

Un alt autor anglican spune: "S-a spus că credinta este mai degrabă ca o pânză de păianjen decât ca un munte de dogme discrete: tăiati-i un fir si întreaga structură îsi va pierde sensul." 

Astfel, Ortodocsii cer celorlalti crestini să accepte Traditia în întregimea ei; totusi, Traditia nu înseamnă traditiile. Traditia nu include diversitatea opiniilor teologice legitime, care,drept urmare, nu se cuvin a fi impuse. Divergentele de opinie teologică sunt însă posibile în unitatea ortodoxă.

După cum o spune categoric Î.P.S. Kallistos, nu există unitate fără unitatea de credintă deci nici comuniune sacramentală nu există fără această unitate de credintă. Intercomuniunea este deci absolut exclusă. Bisericile ori sunt în comuniune, ori nu sunt. Aici nu poate să existe drum de mijloc.

Acum, că am stabilit principile de bază ale ecumenismului ortodox, putem să aruncăm o privire asupra angajării practice a Bisericii ortodoxe în miscarea ecumenică, asupra initiativelor ortodoxe, a problemelor întâlnite, ca si asupra rezultatelor obtinute.

Vechile biserici orientale

A. Biserica nestoriană

Această biserică are o istorie glorioasă de misiune si martiriu, strălucind din Mesopotamia sa originară, dar a fost decimată de istorie. La o anumită epocă ea profesa erezia nestoriană, care împarte persoana lui Hristos, însă e de văzut dacă aceasta este si doctrina sa de astăzi. Însă din moment ce ea nu are teologi, este dificil de a obtine un răspuns. Trebuie notat că în 1898, episcopul Mar Ivanios de Urumia (Persia) a fost primit, împreună cu credinciosii săi, în comuniune cu Biserica ortodoxă rusă. Aceasta a fost o initiativă totalmente asiriană, nesuferind nici un fel de presiune politică sau de altă natură din partea rusilor. Mar Ivanios a fost primit prin mărturisire de credintă si prin concelebrare. În 1905 această dioceză număra 80 de parohii si 70.000 de credinciosi, dar între 1915 si 1918 turcii au masacrat pe aproape toti ortodocsii, nemairămânând atunci decât câteva mii de credinciosi.

Însă în 1995 Mar Dinkha IV, Patriarhul Babilonului, a declarat în mod solemn că el a acceptat Sinodul de la Efes, sinod din secolul al V-lea, care l-a condamnat pe Nestorie. Înseamnă aceasta că "Sfânta Biserică Catolică a Orientului" e de considerat ca fiind o Biserică ortodoxă? Nu avem alt diferend cu ea decât hristologia nestoriană...

B. Monofizitii

Altădată, se considera că Bisericile siro-iacobită, armeniană, indiană, coptă si etiopiană învătau erezia lui Eutihie, care confunda firile umană si divină ale lui Hristos. Dialogul ecumenic a măturat definitiv această idee preconcepută, întărită si de situatii istorice si politice care favorizau conflictul. Astăzi aceste circumstante nu mai există, si respingerea Calcedonului de către aceste Biserici pare să fi avut mai degrabă ratiuni verbale decât de continut. Patriarhul de Constantinopol le declara coptilor în 1959: "Într-adevăr, noi suntem cu totii una; suntem cu totii crestini ortodocsi. Avem aceleasi taine, aceeasi istorie, aceleasi traditii. Divergentele se situează la nivelul frazeologiei."  Discurs tinut la Institutul de Înalte Studii Copte din Cairo - 10 decembrie 1959. După aceasta, discutiile oficiale ne-au apropiat încă si mai mult Mai ales la Mănăstirea Anba Bishoi din Egipt în 1990. , si delegatiile au acceptat doctrina Sinodului de la Calcedon, după cum si pe cele ale celorlalte Sinoade Ecumenice. Dacă concluziile delegatiilor vor fi confirmate de Bisericile-mame, aceasta ar echivala cu o declaratie a Ortodoxiei, si comuniunea ar fi deja restabilită. Va mai rămânea de făcut doar unificarea ierarhiei.

Bisericile și comuniunile eclesiale din Occident

Biserica romano-catolica

Separarea Bisericii Romei ar trebui considerată ca fiind cea mai mare tragedie care a lovit Biserica ortodoxă în cursul istoriei sale. Rana este încă deschisă, si e mai mult decât neplăcut să constatăm că există atâtea deficultăti pe drumul unitătii, când avem deja atâtea lucruri în comun, începând cu cei o mie de ani de comuniune! În ciuda dificultătilor, dialogul ecumenic să străduieste să progreseze – prin comisiile oficiale la cel mai înalt nivel, dar si printr-o mare varietate de initiative la nivel local. Acestea din urmă sunt indispensabile, fiindcă împărtirea crestinilor priveste, din nefericire, întreaga lume. Dacă planul local este perfect legat actiunii teologilor si a ierarhilor, atunci progresul către unitate se va face în mod organic.

Care sunt deci dificultătile? Ele pot fi împărtite în două categorii.

1. Dificultati de ordin dogmatic si de practica bisericeasca

În 1848, Papa Pius al IX-lea a scris Bisericilor ortodoxe o enciclică, cerându-le să "revină la unitatea romană". În răspuns, Patriarhii Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei si Ierusalimului, împreună cu episcopii sinoadelor lor, au semnat o enciclică importantă din punct de vedere dogmatic si având o certă autoriate, din moment ce era iesită dintr-un demers sinodal. Trebuie să se admită că niciunul din punctele de doctrină pe care patriarhii le reprosau papei si bisericii sale nu a fost încă rezolvat. Către sfârsitul enciclicei, patriarhii fac un apel solemn papei să se convertească la Ortodoxie. Punctele reprosate erau: doctrina romană despre papalitate ca jurisdictie universală si infailibilă, de drept divin; Filioque dogma romană a dublei procesiuni a Duhului Sfânt; Purgatoriul, ca un loc de satisfactie a dreptătii divine prin suferinta după moarte; maniera incorectă de a administra botezul si euharistia; celibatul fortat al clericilor, si alte puncte de o mai mică importantă. Chiar astăzi, avem uneori impresia că interlocutorii nostri romano-catolici nu îsi dau bine seama de gravitatea acestor dificultăti si de importanta acestor chestiuni pentru Ortodocsi. Este adevărat că teoria papală, sistematic reluată la fiecare aparitie publică a papei, inspiră disperarea cu privire la reunirea crestinilor. Cu toate acestea, câteva semne si câteva propuneri ne permit să sperăm.

Dacă doctrina papală nu ar fi decât o teorie, atunci s-ar putea reveni. Dar această doctrină este învătată ca fiind infailibilă, pentru că e decretată de Conciliul Vatican I (1870), pe care biserica romano-catolică îl numeste "al nouăsprezecelea ecumenic". Este însă definitivă această calificare a conciliului Vatican I drept "ecumenic" ? Papa Paul al VI-lea a repus în discutie această problemă în scrisoarea sa cu prilejul comemorării Conciliului de la Vienne, distingând între Conciliile (Sinoadele) Ecumenice, care sunt sapte, si Conciliile Generale din Occident. Iată cum o usă de iesire se întredeschide... În afară de aceasta, multi teologi catolici caută astăzi să se îndepărteze de doctrina Conciliului Vatican I. Conciliul Vatican II a echilibrat partial doctrina de la Vatican I dezvoltând tema colegialitătii episcopilor, dar, din nefericire, a reafirmat doctrina papală de la Vatican I. Vatican II, Lumen gentium, § 18. Pe de altă parte, observăm la anumiti teologi ortodocsi dezvoltarea ideii primatului în Biserică. Cum a reamintit si regretatul Arhimandrit Cyrille Argenti la cursurile sale de la Insitutul Catolic din Toulouse acum câtiva ani, dacă Roma revenea la Ortodoxie, aceasta ar fi însemnat că papa ar fi fost primul între patriarhi, cum este actualmente arhiepiscopul de Constantinopol. Ortodoxia nu este dispusă să accepte ideea jurisdictiei universale, explicit condamnată de Papa Grigorie cel Mare, însă se poate explora conceptul de responsabilitate sau cel al unei griji pastorale universale.

Dacă ideea Papei Paul al VI-lea ar deveni general acceptată, anume că nu au fost decât sapte Concilii (Sinoade) Ecumenice, atunci catolicii ar putea să pună în discutie si Filioque si celelalte puncte de dezacord cu Biserica ortodoxă, fiindcă aceste puncte au fost definite de Concilii posterioare (Lateran IV, Ferrara-Florenta si Trente).

2. Dificultati de ordin cultural si istoric

Acest gen de dificultăti ar trebui să dispară din dialogul ecumenic în care suntem angajati. La Ortodocsi, se observă bariere psihologice care dau nastere la neîncredere. Acestea derivă din tragediile trecutului: Cruciadele au lăsat o foarte urâtă amintire în Orient, "Unia" de la Brest-Litovsk în Ucraina, schisma de la Antiohia, în secolul al XVIII-lea, impunerea cu violentă a uniatismului în Transilavania de imperiul austro-ungar, persecutiile Bisericii ortodoxe în Polonia, sub un guvern romano-catolic, între cele două războaie mondiale, toate au lăsat răni în memoria populară. Ce păcat că după căderea comunismului bisericile uniate s-au restabilit cu atâta ură împotriva Ortodocsilor ! Violente inadmisibile au fost comise în Ucraina; se ocupă biserici cu forta în România, si o campanie de propagandă mincinoasă si virulentă s-a angajat în cele două tări cu privire la Biserica noastră. În situatia economică mondială actuală, sărăcia acestor tări este atât de mare încât dolarii veniti din exterior dau autoritătilor catolice mijloacele visate pentru a construi diferite asezăminte, pentru a oferi burse de studii si pentru a se deda la un prozelitism nerusinat. De exemplu, pentru 80 de familii, biserica romano-catolică construieste două biserici-bunker la Iasi, în Moldova, un oras cu o mare majoritate ortodoxă. Peste tot în Ucraina si în România vedem că propaganda anti-ortodoxă este organizată si activă. Aceasta face dialogul foarte dificil la nivel local si international.

Pasivitatea ierarhiei ortodoxe în URSS si în România sub comunism, si complezenta ei fată de suprimarea bisericilor uniate sunt adesea reprosate Ortodoxiei de către Catolici. Si desi se poate întelege că era foarte dificil de a reactiona împotriva politicii guvernelor la momentul respectiv, trebuie totusi admis că există si o parte de adevăr în această critică. Această situatie a dat nastere la runchiună în comunitătile catolice locale, ceea ce face dialogul foarte dificil astăzi. Neîncrederea părtii ortodoxe degenerează uneori într-un anticatolicism aproape isteric, chiar la intelecuali ortodocsi. Persoane inteligente tin câte un discurs care vorbeste de un complot al Vaticanului cu Francmasoneria si satanismul împotriva Bisericii ortodoxe. Un dialog cu acest gen de delir este, evident, imposibil.

Din partea romano-catolicilor, se mai întâlnesc încă atitudini dispretuitoare fată de Ortodocsi: popi ignoranti însurati; ierarhii inactive, pasive, politizate; o teologie care se bănuieste a fi inexistentă sau neglijată; lipsa catehezei si a misiunii ... - si lista ideilor preconcepute poate continua. Să facem bine si să facem astfel încât lucrurile să nu mai fie gândite astfel. Problema e că această caricatură nu este întru totul lipsită de adevăr: si cea mai bună apărare a noastră ar fi aceea de a ne reforma !

Dialogul

Un dialog la cel mai înalt nivel între Biserica ortodoxă si lumea catolică există de treizeci si cinci de ani. Figurile de avangardă în această miscare au fost Papa Ioan Paul al II-lea si Patriarhul Athenagoras. Pe data de 7.12.1965 anatemele de la 1054 au fost ridicate - gest mai mult simbolic de alfel, fiindcă era vorba de niste anateme ad personam si nu între cele două biserici; pornind de aici, a început dialogul între teologi, care a produs o întreagă serie de declaratii. Aceste declaratii nu au fost întotdeauna bine primite de către toti: de exemplu, declaratia de la Balamand condamnând uniatismul nu a condus la abolirea acestui sistem; mai mult, biserica greco-catolică din Transilvania a dezavuat categoric documentul! Din partea ortodoxă, monahii Muntelui Athos au criticat aspru textul, demonstrându-i teologia îndoielnică, chiar relativistă, ce se ascunde în anumite expresii, precum aceea de "biserici surori". Drumul este încă lung, dar trebuie să continuăm si să încercăm a progresa ! Ca sperantă pentru viitor, îmi face plăcere să-l citez pe Î.P.S. Antonie (Plămădeală), Mitropolitul Transilvaniei: "Pentru a rezolva problema cu catolicii, trebuie să ne asezăm împreună la masă si să examinăm istoria, an cu an, Sinod cu Sinod, canon cu canon. Dacă vom remarca că am schimbat ceva, atunci trebuie să ne corectăm; dacă se va dovedi că ei sunt cei care au schimbat, atunci ei trebuie să accepte restabilirea credintei si a disciplinei celei vechi".

Biserica veterocatolică

Această biserică provine din biserica romano-catolică, si reprezintă partea care a refuzat dogmele papale din 1870, de la Vatican I. Majoritatea credinciosilor lor se află în Olanda si în Elvetia. Un dialog cu această biserică a fost stabilit curând după Vatican I, în niste congrese importante: la Bonn în 1874 si 1875, la Rotterdam în 1894, la Bonn în 1931, la Rheinfelder în 1957 etc. Paralel, Veterocatolicii au stabilit comuniunea cu Biserica anglicană în 1932. Astăzi, dialogul dogmatic s-a terminat, însă continuă să subziste problema împărtăsirii cu Anlicanii. Biserica ortodoxă a făcut cunoscut că comuniunea cu o biserică non-ortodoxă ne împiedică să stabilim comuniunea cu veterocatolicii, care vor trebui să aleagă. Pentru moment, biserica veterocatolică rămâne în comuniune cu biserica anglicană, iar dialogul nostru cu ei nu a reusit.

Biserica anglicana

Examinarea relatiilor între Biserica ortodoxă si comuniunea anglicană este revelatoare a principiilor atitudinii ortodoxe în dialogul ecumenic.

Biserica Angliei a rămas în comuniune cu Roma atunci când aceasta s-a aflat despărtită de Patriarhiile Orientului, dar a devenit independentă în secolul al XVI-lea, când Regele Henric al VIII-lea s-a declarat cap al Bisericii engleze, afirmând că "Papa de la Roma nu are jurisdictie în această tară". Drept urmare, această biserică a păstrat formele succesiunii apostolice, însă doctrina sa a suferit diferite influiente: din partea calvinismlui, a luteranismului, a liberalismului, chiar a unitarismului, si apoi din partea unei miscări patristice si reromanizante în cadrul «bisericii sacerdotale» (High Church). De fapt, în sânul ei nu mai există unitate dogmatică. Cu toate acestea, multi Anglicani au făcut întotdeauna apel la Sinoadele Ecumenice, la Părinti si la Traditia Bisericii de dinainte de despărtire. Drept exemplu îl putem cita pe episcopul Pearson, care vorbea, în secolul al XVII-lea, ca un Ortodox: "Căutati cum era la început; mergeti la izvoare: priviti către antichitate". Sau episcopul Ken, zis «Ne-Jurătorul», care spune: "Mor în credinta Biserici Catolice de dinaintea despărtirii Orientului si Occidentului". WARE, op.cit., p.325.

Pionierii dialogului între Anglicanism si Ortodoxie au fost William Palmer (1811-79), J. M. Neale (1818-66) si W. J. Birkbeck (1859-1916).

În secolul XX, au existat si conferinte la nivel înalt. În 1930, în cadrul Conferintei Lambeth, zece delegatii oficiale (cele ale Bisericilor Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Greciei, Ciprului, Serbiei, Bulgariei, României si Poloniei) s-au întâlnit cu o delegatie anglicană. Toate aceste Biserici, cu exceptia Bulgariei, si-au reînnoit demersul si anul următor. Acest dialog a fost o încercare onestă de a examina punctele de dezacord doctrinal: Scriptura si Traditia; purcederea Duhului Sfânt; doctrina despre sacramente; ideea anglicană despre autoritate în Biserică. Un congres român(ortodox)-anglican s-a tinut la Bucuresti în 1935, si delegatii au putut afirma: "A fost stabilită o bază solidă pentru a afirma un acord dogmatic deplin între comuniunile ortodoxă si anglicană". Era însă o afirmatie prea optimistă. Începând din 1945, Ortodocsii au început să ia cunostintă de faptul că îndepărtarea era încă mare. Conferinta dintre Anglicani si Ortodocsi de la Moscova (1956) a fost mai circumspectă si mai realistă în declaratia ei finală, fiindcă aici s-a discutat de întreaga credintă, si nu doar de anumite puncte izolate.

Mai târziu, această reticentă a apărut ca justificată: modalitătile propuse pentru reunirea bisericilor anglicană si metodistă erau inacceptabile din punct de vedere ortodox - chiar dacă această unire nu a avut niciodată loc; mai apoi, hirotonirea femeilor a ruinat sperantele ortodocsilor de unire cu Anglicanii.

Bisericile protestante

Bisericile protestante sunt atât de numeroase încât nu putem enumera toate dialogurile sustinute de Biserica ortodoxă cu fiecare dintre ele. În genere, putem sublinia apropierea reală obtinută pe baza comună a Sfintelor Scripturi; însă, în acelasi timp, trebuie să recunoastem că atâta timp cât aceste biserici nu îsi vor fi restabilit episcopatul, sperantele de reunire vor rămânea, din nefericire, subtiri. Cu toate acestea, dialogul continuă, în special în sânul Consiliului Ecumenic al Bisericilor.

Initiativele ortodoxe în materie ecumenica si Consiliul Ecumenic al Bisericilor

Pentru a nu întinde acest subiect dincolo de dimensiunile care se impun, as încheia prin câteva indicatii.

Trebuie să se recunoască aceea că miscarea ecumenică, asa cum functionează ea astăzi, si, în particular, Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva îsi au originile într-o initiativă ortodoxă. În ianuarie 1920, Patriarhia de Constantinopol a publicat o celebră scrisoare "Către toate bisericile lui Hristos, acolo unde se află ele", care recomanda o cooperare mai strânsă între diferitele grupări crestine separate, si care propunea formarea unei asociatii a bisericilor după modelul Ligii Natiunilor, recent fondată.

Totusi, entuziasmul nu a caracterizat întotdeauna atitudinea ortodoxă fată de Consiliul Bisericilor. În 1948 de exemplu, Conferinta de la Moscova declara: "Scopurile Miscării Ecumenice (...) în starea sa actuală nu corespund nici idealurilor crestinismului si nici misiunii Bisericii lui Hristos, asa cum o întelege Biserica Ortodoxă." Cu toate acestea, începând din 1961, Biserica Rusiei si cele ale Europei de Est au devenit membre ale Consiliului.

În zilele noastre, aproape toate Bisericile ortodoxe locale sunt reprezentate la Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Ele s-au angajat în dialoguri cu practic toate grupările crestine din lume, si rezultatul evident este o ameliorare remarcabilă a relatiilor între crestinii separati. Climatul ecumenic nu este întotdeauna excelent în prezent: dincolo de exemplele - numeroase - de prozelitism care înveninează relatiile, anumiti teologi «moderni» rănesc sensibilitătile si chiar credinta Ortodocsilor. Dar tocmai acesta este rolul Ortodocsilor la Consiliul Ecumenic al Bisericilor: să mărturisim credinta noastră ancestrală si să protestăm împotriva a ceea ce noi considerăm a fi niste devieri. Trebuie de asemeni ca discutiile să fie recentrate pe reunirea crestinilor pe baze acceptabile si ca să se revină la problemele esentiale care nu sunt întotdeauna rezolvate. Trebuie de asemeni să constatăm prietenia si încrederea pe care le-am câstigat până acum, în cursul acestui secol, si să încercăm să actionăm de o manieră pozitivă pentru ca dialogul să avanseze în perfectă fidelitate fată de credinta si Traditia noastră.

În concluzie, as defini rolul Biserici ortodoxe în miscarea ecumenică ca pe cel al unei martor activ al vietii Duhului în Biserică, adică al Traditiei - cu obligativitatea iubirii, dialogului si lucrării pentru unitatea crestinilor, cu toate fortele ce ne stau la dispozitie. Nu trebuie să ne descurajăm pentru că drumul este lung si dificil: acest lucru e valabil si în lupta pentru desăvârsire în viata noastră duhovnicească. Trebuie, de asemeni, evitate discursurile naive, care vor să ne facă să credem că nu mai sunt probleme, că unitatea deja există. Nu e cazul, vai - si tocmai pentru aceasta nu ne putem împărtăsi cu non-ortodocsii. Progresul către unitate se va face, sunt convins, prin studiul istoriei Bisericii si a teologiei, însă si prin credintă, iubire si sperantă.

Igumen André Wade, Toulouse, 1996.