Doamne si Stăpânul vietii mele,
Duhul trândăviei, al grijii de multe (deznădejdii)
al iubirii de stăpânie si al grăirii în desert
nu mi-l da mie!
Iar duhul curătiei, al gândului smerit,
al răbdării si al dragostei,
dăruieste-mi mie, slugii Tale!
Asa, Doamne, Împărate,
dăruieste-mi ca să-mi văd greselile mele
si să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat esti în vecii vecilor.
Amin.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (306 - 373) marchează slujbele Postului Mare. Este repetată de trei ori si însotită de trei metanii mari, închinăciuni cu fruntea până la pământ. Metania (metanoia) desemnează tocmai pocăinta ca eliberare a noastră de sub toată stăpânirea acestei lumi.

Doamne si Stăpânul vietii mele

"Doamne" sugerează misterul inaccesibil al lui Dumnezeu cel de dincolo de Dumnezeu, hypertheos. Totusi, El nu-mi este străin, ci mă aduce la fiintă prin voia Sa, îmi însufleteste trupul de lut cu Suflarea Sa, mă cheamă si asteaptă răspuns si devine prin întrupare "Stăpânul vietii mele". El este cel care dă sens vietii mele chiar si atunci si mai ales atunci când cred că l-am pierdut. "Stăpân", aici, desi pune în evidentă transcendenta, nu înseamnă tiran, ci Tată care se jertfeste si mă eliberează, care vrea să mă înfieze în Sine si îmi respectă infinit libertatea. Fiul Său întrupat, în care este în mod desăvârsit prezent, se naste într-un staul, se lasă omorât de libertatea noastră crudă, înviază dar nu se revelează decât celor care-L iubesc. Or, acest "stăpân" răstignit rămâne Stăpânul Vietii. Numai El ne poate elibera libertatea, numai El poate transfigura, în Suflul Său dătător de viată, patima obscură a vietii noastre. Măretia acestui împărat constă în aceea că S-a făcut slujitorul nostru. "Am venit în lume ca să slujesc, nu să Mi se slujească".

Relatia mea cu acest Stăpân nu este deci una de aservire, de sclavie, ci de liberă încredere. El este "Stăpânul vietii mele", pentru că El îi este izvorul, pentru că nu contenesc s-o primesc de la El, pentru că El este cel Care dă si iar dă, din belsug, un viitor înnoit: "Du-te si nu mai păcătui".

Nu exist decât prin această iubire extrem de discretă, care mă ridică deasupra oricărei determinări, a oricărei necesităti, care se face slujitoare pentru ca cei ce vor să slujească, să-i devină prieteni. Asceza pe care insistă Postul Mare nu poate fi o adevărată eliberare decât în credintă. Iar credinta presupune întâi de toate riscul încrederii. În Tine, Stăpânul vietii care Te revelezi într-un Chip, îmi pun toată încrederea; în cuvântul si în prezenta Ta, căci Tu nu esti numai un exemplu, tu esti cel nedespărtit, care Te faci limanul nostru, un liman unde nu mai este moarte: "Veniti la Mine, toti cei osteniti si împovărati si Eu vă voi odihni pe voi". A se odihni sau a se reaseza, în divin si în uman în acelasi timp, un loc pentru noi, toti orfanii pământului natal, un loc al obiceiurilor întelepte, al civilizatiilor în mod cert aspre si dure, dar un liman de liniste si pace pentru noi, nomazii lipsiti de poezie ai marilor orase; si acesta esti Tu, limanul si Stăpânul vietii. În acest loc vom săpa catacombele de unde vor tâsni catedralele viitorului.

Duhul trândăviei, al deznădejdii, al iubirii de stăpânire si al grăirii în desert, nu mi-l da mie

Există o cale. Tu esti Calea. Dar pe această cale sunt obstacole care definesc conditia noastră fundamentală de fiinte păcătoase, cea de care Iisus le-a amintit celor care voiau s-o ucidă pe femeia adulteră.

"Trândăvia" nu este "clinofilia" lui Oblomov, nici lenevirea din diminetile noastre de vacantă. Trândăvia înseamnă uitarea despre care ascetii spun că este "păcatul de căpetenie". "Uitarea", adică neputinta de a se uimi, de a se minuna, sau pur si simplu de a vedea. Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al agitatiei sau al inertiei. Nici un alt criteriu, în afara utilitătii, rentabilitătii, a raportului calitate-pret. Agitatia interioară si exterioară, pentru unii agenda prea plină, în care orice moment amenintă să vină peste celălalt, pentru altii agenda prea goală, violenta si drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai sti că celălalt există într-o interioritate la fel de profundă ca si a mea, de a nu mă mai opri, cuprins de emotie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavă si multumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru că totul mi se cuvine. Când nu-mi pasă că totul este înrădăcinat în taină si că taina locuieste în mine. Când uit de Dumnezeu si de creatia Lui. Când nu mai stiu să mă accept ca o creatură cu destin vesnic. Când uit de moarte si de ceea ce i-ar putea urma: o nevroză spirituală care nu are nimic de-a face cu sexualitatea – care devine un mijloc de a uita – ci cu îndepărtarea de "lumina vietii", cea care dă sens existentei celuilalt, celui mai neînsemnat fir de praf, mie însumi.

Această uitare, devenită colectivă, deschide drumurile decăderii. Ne spunem atunci că Dumnezeu nu există, nevroza se accentuează, îngerii perversi ai neantului invadează scena istoriei. Doamne si stăpânul vietii mele, trezeste-mă.

Această "trândăvie", această anesteziere a întregii fiinte, insensibilitate, pecetluire a zonei profunde a inimii, exasperare a sexului si a intelectului, duce la descurajare, la ceea ce ascetii numesc "acedie" - silă de viată, deznădejde. La ce bun totul? Fascinatie a sinuciderii, o bătaie de joc generală. M-am săturat de toate, totul îmi e indiferent, iată-mă cinic sau închistat. Si foarte îmbătrânit, fără pic de suflet de copil.

Mai poti, vrând să rămâi activ, să te refugiezi în duhul "iubirii de stăpânie" sau în cel al "grăirii în desert". Avem nevoie de sclavi si de dusmani, ni-i inventăm noi însine, îi sacralizăm chiar, asa cum a arătat René Girard. Să stăpânesti, să de simti dumnezeu, să ai dusmani, înseamnă să-i faci pe ei răspunzători de spaimele tale. Torturându-l pe celălalt - pentru că întotdeauna el e cel vinovat - violându-i trupul si poate si sufletul, să-l tii la bunul tău plac, pe marginea prăpastiei, dar fără să-l lasi să-si afle scăparea în moarte - faci experienta unui soi de atotputernicie, cvasi divină. Prin el mă urăsc pe mine ca fiintă muritoare. Călcându-l în picioare, îmi batjocoresc propria moarte. Cunoastem regi-zei si tirani divinizati, căci orice exercitiu al puterii se aureolează cu un fel de sacralitate.

De aceea primii crestini refuzau chiar cu pretul vietii să spună că Cezar este Domnul. Singur Dumnezeu este Domnul. Alti crestini, în secolul nostru, au refuzat să se închine rasei sau clasei sociale si au plătit pentru asta. Amintindu-ne că trebuie să dăm lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu si Cezarului ce-i al Cezarului, Hristos a golit stăpânirea de sacralitate. De-a lungul veacurilor crestinii nu au făcut-o întotdeauna. Ei au canonizat un împărat care si-a ucis fiul si sotia, căci considerau că si-a pus puterea în slujba lui Dumnezeu. Sperantă, uneori realizată, a unei puteri care devine slujire. Dar cel mai adesea, ea devine o iluzie costisitoare.

Biserica însăsi: în ce măsură este si ea contaminată de duhul stăpânirii?

În ce priveste "vorbirea în desert" – expresia este evanghelică –, ea desemnează orice exercitiu al gândirii si al imaginatiei, care se disociază de uimire, de nelinistea existentială, de mister. Ea tine de orice abordare a omului care pretinde să-l explice, să-l reducă, netinând seama de ceea ce are în el inexplicabil si ireductibil; orice abordare a creatiei care îi dispretuieste ritmurile si frumusetea. Posedare iar nu posesie. Himeră a unei arte care nu mai vrea să fie nuptială.

Trăim într-o civilizatie a "vorbelor desarte", a imaginilor desarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinta, unde banii conditionează visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, această reducere voluntară a nevoilor în scopul eliberării de sub tirania dorintei.

De aceea asteptăm un cuvânt al vietii, al mortii date în vileag, un cuvânt plin de liniste, un cuvânt de viată si înviere.

Iar duhul curătiei, al gândului smerit, al răbdării si al dragostei, dăruieste-mi mie, slugii Tale!

În fiecare cerere ne recunoastem "slugi", creaturi recreate printr-o suflare care vine din profunzimile sufletului nostru. Rugăciunea nu este numai o simplă meditatie, ea este întâlnire, intrare în relatie, convorbire, spuneau vechii monahi. Căci Dumnezeu ne grăieste prin Scriptură, prin fiinte si lucruri, prin diferite împrejurări din existenta noastră si chiar prin prezenta Sa; cuvinte tăcute, pline de dulceată, flăcări care aprind inima (si nu vorbărie mincinoasă, nerusinată, amăgitoare). Numai o asemenea rugăciune poate rupe cercul magic a ceea ce numim philautia, narcisism metafizic, duh de stăpânire, de autosuficientă. "Virtutile" pe care le enumeră rugăciunea si care coexistă pentru a se uni îsi au astfel punctul de plecare în credintă. Din această perspectivă, virtutea nu este numai morală, ea participă la umanitatea lui Hristos îndumnezeită, în care virtualitătile umanului sunt duse la desăvârsire prin unirea cu Numele divine pe care le reflectă.

"Curătia" este departe de a se referi numai la înfrânare, conform unei acceptiuni moralizatoare si înguste. Ea evocă mai degrabă integrarea si integralitatea. Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunză în bătaia vântului, de valurile unui eros impersonal. El integrează eros-ul în comuniune, forta vietii într-o existentă personală, bazată pe relatie. Călugărul, pentru care curătia este într-adevăr înfrânare (dar nu orice înfrânare este curată, castă) îsi consumă eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal, în admiratia nesfârsită - durere si apoi uimire - pentru Răstignitul care a biruit moartea. Numai atunci el poate să vină în întâmpinarea celorlalti cu o atentie dezinteresată, ca un bătrân-copil, un "bătrân frumos", unit cu Hristos în vesnicie.

Pentru bărbatul si femeia care se iubesc sincer si care îsi sunt credinciosi unul altuia, curătia este, în Hristos cel unit cu Biserica Sa, ca un Dumnezeu care se uneste cu umanitatea si cu pământul ei în lumina uni-diversitătii trinitare, curătirea este deci pentru doi oameni, transformarea – agapică si ea – a eros-ului în limbaj al unei întâlniri, în exprimare a persoanelor în căldura unei descoperiri reciproce si răbdătoare. Iar copilul, micut musafir necunoscut si neasteptat, sau dimpotrivă, prea mult asteptat, apare mereu la timp pentru a împiedica iubirea să se închidă în ea însăsi, într-o parodie de absolut.

Curate pot fi: un gând, un cuvânt, o expresie pe care le străbate cu toată sinceritatea (frate, nu pleca privirea prosteste în fata doamnelor) această puritate fundamentală, acest respect al trupului, această subordonare a vietii unei taine care o împacă si-i redă unitatea. Biblia respinge extazul impersonal al prostitutiei sacre, dar pune accentul pe "cântarea cântărilor" unei întâlniri căutate, pierdute, regăsite - căci Dumnezeu este Cel "de-a pururi căutat", spunea sfântul Grigorie de Nyssa - si pe credinciosia smerită, căci Dumnezeu este si Cel de-a pururi credincios.

"Smerenia" înscrie credinta în existenta de zi cu zi. Nu am nimic al meu care să nu-mi fie dat. Fragil, gata să se rupă atât de adesea, firul vietii mele nu este păstrat si reînnodat decât prin vointa de neînteles a Altuia. "Smerenia este un dar al lui Dumnezeu însusi si un dar care vine de la El", spune Sfântul Ioan Scărarul, căci s-a zis: "Învătati, nu de la îngeri, nici de la oameni, ci de la Mine - de la Mine, care rămân în voi; de la lumina si lucrarea Mea în voi - căci sunt blând si smerit cu inima, cu gândul si cu duhul, si veti găsi pace pentru sufletele voastre si eliberarea de războiul gândurilor" (Sf. Ioan Scărarul, Scara 25, 3). Smerit este vamesul din parabolă, care, neputându-se pretinde virtuos, ca un dispretuit colaborator al puterii ce se află, nu contează decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, după părerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor. Omul perfect, sigur pe el, mândru de virtutea lui, nu-i mai lasă loc si lui Dumnezeu în lume, pentru că îl ocupă el pe tot. Cel smerit, dimpotrivă, se deschide gratuitătii mântuirii, o primeste cu recunostintă, îmbrăcându-si inima în haină de sărbătoare.

Smerenie, umilintă-humus: nu strivire, ci rodire. Smerenia este activă, ea ară pământul, îl pregăteste pentru ca să dea rod însutit atunci când va trece Semănătorul.

Smerenia este o virtute pe care o vedem la celălalt, dar pe care n-o putem vedea la noi însine. Cel care ar spune: sunt smerit ar fi un biet înfumurat. Smerit devii fără să-ti propui, prin ascultare, detasare, prin respectul tainei, în gratuitatea sa, prin deschidere deci, la primirea harului. Si mai ales prin "frica de Dumnezeu", care nu este teroarea sclavului în fata unui stăpân aspru care pedepseste, ci spaima subită de a nu-si pierde viata în iluzie, în pântecele mereu nesătul al eului, în balonul umflat cu aer al patimilor. "Frica de Dumnezeu" ne face smeriti si ne eliberează de teama de lume - sunt liber pentru că nu mai am nimic, spune un personaj din Primul cerc al lui Soljenitsîn - ce se transpune încetul cu încetul în această teamă uimită la care ajunge orice mare dragoste. Smerenia se materializează si în puterea de a acorda atentie celuilalt, unui copac, insectei pe care o zărim în treacăt, chiar unui nor efemer, dar atât de frumos timp de o clipă. Smerenia face posibilă trezirea, putinta de "a vedea tainele slavei lui Dumnezeu ascunse în fiinte..." (Sf. Isaac Sirul, Tratate ascetice, 72).

Smerenia este temelia si consecinta "virtutilor" si una si celelalte ascunse privirilor noastre. Este o sensibilitate la înviere a întregii fiinte.

Dacă nu putem sti nimic despre smerenia cu neputintă de sesizat, putem totusi afla multe despre răbdarea pe care ne-o cer umilintele vietii acesteia. Ceea ce noi căutăm în înfrânare, voi veti găsi în răbdarea în fata greutătilor inevitabile, chiar tragedii ale existentei, le spun călugării celor care rămân să trăiască în lume. Răbdarea este cu adevărat un monahism interiorizat; si opusul deznădejdii care atât de adesea vine din dorinta adolescentină de a avea totul si asta fără întârziere (răbdarea a făcut-o pe Tereza de Lisieux să-si transforme nerăbdarea în nevoie de sfintenie). Răbdarea se încrede în timp; nu numai în timpul comun, în care moartea are ultimul cuvânt, timpul care consumă, desparte si distruge, ci în timpul greu de eternitate pe care ni-l dăruieste Învierea. Timpul care se îndreaptă spre moarte este cel al nelinistii, cel care merge spre Înviere, timpul sperantei. Astfel, răbdarea este atentă la maturatii, uneori paradoxale, ca cea a bobului de grâu care moare ca să aducă mult rod. Ea stie, într-adevăr, că experientele extreme pot deveni etape, rupturi de nivel quasi-initiatice, atunci când ele ne aduc la picioarele crucii celei de viată făcătoare si revarsă în noi apa vie a botezului. Când Dumnezeu pare că m-a părăsit, când privirea celuilalt mă desfiintează sau încremeneste în moarte, când sperantele colective si personale se năruie, răbdarea nu cade. Prin aceasta ea se aseamănă cu dragostea, despre care Sfântul Pavel ne spune că "toate le iartă, toate le crede, toate le nădăjduieste, toate le rabdă" (1 Cor. 13, 7).

Părintii au amintit adesea de "răbdarea lui Iov", Dostoievski si Berdiaev si de revolta sa. Nu este o revoltă goală, ci tot dintr-un fel de credintă. Iov refuză teodiceele dulcege ale teologilor "de cameră", el stie că Cineva îl caută prin experienta însăsi a răului.

"Răbdare în azur" sau răbdare în mijlocul tenebrelor, poetul (Paul Valéry) are dreptate:

"Fiecare atom de liniste
Este sansa
Unui fruct copt".

Si într-adevăr totul culminează în dragoste, care constituie sinteza tuturor "virtutilor", a căror esentă este Hristos. Eliberarea, prin răbdare si sperantă, de "patimile" nerăbdătoare si deznădăjduite, permite agonisirea a ceea ce se cheamă apatheia, care nu este nepăsarea stoică, ci libertatea, disponibilitatea interioară de a participa la "dragostea nebună" a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale. Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfinteste că devine "un sărac plin de iubire frătească" (cf. Basile Krivocheine, În lumina lui Hristos, Sf. Simeon Noul Teolog, cap.1: "Un sărac plin de iubire frătească", Editura Chevetogne, 1980, p.13-25.). Sărac, pentru că se leapădă de functiile lui, de importanta lui socială (sau ecleziastică), de nevrozele si obsesiile sale, pentru că se deschide în acelasi timp lui Dumnezeu si aproapelui, fără să despartă rugăciunea de slujirea fratelui. El va putea atunci să deosebească chipul celuilalt în spatele atâtor măsti ale urâteniei si ale păcatelor, asa cum face si Iisus în evanghelii. Si-i poate împăca pe cei ce se urăsc si ar vrea să distrugă lumea.

Scena judecătii, în capitolul 25 de la Matei, arată că exercitiul iubirii active – să hrănesti, să primesti, să îmbraci, să îngrijesti, să eliberezi – nu are nevoie să-L servească direct pe Dumnezeu, căci omul este pentru om o taină a lui Hristos, "omul-maxim" ( Nicolas de Cuse, Predici, 49, De pace fidei, 444; De cribatione, Alchorani, 507.). O taină ascunsă, dar reală.

Avva Antonie mai spune: "viata si moartea sufletului nostru depind de aproapele nostru". Într-adevăr, dacă Îl câstigăm pe fratele nostru, îl câstigăm pe Dumnezeu. Dar dacă-l smintim pe fratele nostru, păcătuim împotriva lui Hristos (Pateric, Antonie 11).

Si Sfântul Isaac Sirul: "Frate, iată cum te îndemn: fie ca balanta milei tale să se încline până când îti vei simti inima cuprinsă de toată mila lui Dumnezeu pentru lume" (Tratate ascetice, 34).

Asa, Doamne Împărate, dăruieste-mi ca să-mi văd greselile mele si să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat esti în vecii vecilor!

Amin

Ultima cerere denuntă, dă pe fată una dintre formele cele mai îngrozitoare ale păcatului, în plan personal ca si în plan colectiv: să te justifici încriminând, să te autodivinizezi osândind, să urăsti, să dispretuiesti, să desfiintezi cu constiinta curată a dreptului.

"A-ti vedea greselile” înseamnă să te supui primului îndemn evanghelic: "Pocăiti-vă, că s-a apropiat Împărătia Cerurilor". Când lumina se apropie, ea alungă întunericul din noi. Omul care se descoperă astfel si ale cărui minte si inimă - care se identifică în Biblie - se cercetează pe sine, îsi întelege dimensiunea propriei rătăciri, a pierzării în care îi duce si pe altii, sau a neantului care îl pândeste si îl stăpâneste deja, a prăpastiei peste care a aruncat doar câteva scânduri fragile, si acelea rupte. Aceasta este "aducerea aminte de moarte", despre care vorbesc ascetii: demascarea acestei nelinisti fundamentale pe care ne-o înăbusim, dar care se exprimă în ura fată de aproapele, în nevoia nebună de a-l judeca, de a-l osândi. Dar dacă cugetarea la moarte este însotită nu de batjocură, ci de credintă, ea va da la iveală, neclintit între noi si neant, pe Hristos biruitorul iadului. În El, orice dezbinare e depăsită: păcatul, moartea. Nu mai sunt judecat, ci mântuit, de aceea nu sunt nici eu chemat să judec, ci să salvez.

"A-ti vedea păcatele" nu înseamnă să stai să socotesti orice călcare de poruncă, ci să te simti sufocat, înecat, pierdut si zbătându-te zadarnic în această pierzanie, să întelegi că ai trădat iubirea si să te dispretuiesti pe tine însuti. Înseamnă să te cufunzi în apele mortii, spre a le transforma în ape ale botezului. Să mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaste în suflarea Sa si pentru a te regăsi în casa Tatălui. "Mai mare lucru este să-si vadă cineva păcatele decât să învieze din morti", spune o vorbă veche. Căci a-ti vedea păcatele înseamnă să treci prin cea mai cruntă moarte, în timp ce, după renasterea prin botez, viata sporeste în tine fără să-ti dai seama, pentru că ai devenit un "făcător de pace"; măcar că trebuie "să-ti versi sângele inimii", spunea staretul Siluan de la Muntele Athos, pentru a zdruncina negatii, pentru a topi împietrirea unor inimi si pentru a putea cere de la Dumnezeu mântuirea tuturor.

Cel care-si vede păcatele si nu-l judecă pe fratele său va putea într-adevăr să-l iubească. Sunt destul de scârbit de mine însumi pentru a mai putea fi de altcineva. Stiu că omul, după chipul lui Dumnezeu, este Taină si Iubire, dar mai stiu că această iubire se poate schimba în ură. Respect Taina si nu astept nimic în schimb. Trimite-mi Tu, Doamne, iubirea, căci ea este rodul harului Tău.

Să binecuvântăm, deci, să încercăm să devenim nu fiinte de posesiune – care stăpânesc si sunt stăpânite –, ci fiinte de binefacere. Reciprocitate fără margini a binecuvântării: să-L binecuvântăm pe Dumnezeu care ne binecuvintează, să binecuvântăm tot ceea ce există, în lumina Sa, fără să uităm că binecuvântarea, pentru a nu se transforma în "grăire în desert" trebuie să devină "binefacere". Da, să punem în practică binecuvântarea primită, să ne supunem la tot ce este viată, pentru a o împlini si pentru ca ea să devină binecuvântare.

Rugăciunea sfântului Efrem sugerează exact ce este de fapt asceza: post, dar nu numai de hrană a trupului, ci si de toropeală a sufletului, pentru ca să nu mai trăim numai cu pâine (imagini, sunete, provocări), ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Să postim de patimi, de dorinta de a stăpâni si de a osândi, pentru a atinge adevărata libertate de care vorbea sfântul Ioan Scărarul: Fii ca si un împărat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind râsului din tine: Du-te, si se duce (Matei 8, 9), lacrimilor dulci: Vino, si vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci slugă: Fă aceasta, si face. (Scara 7, 3).

Traducere: Ileana Grigore.
Din volumul: Olivier Clement, Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Reîntregirea din Alba-Iulia.