Există două mari evenimente în viaţa Bisericii:

• primul: coborârea Duhului Sfânt, ziua Cincizecimii, asupra adunării ucenicilor care îl aşteptau potrivit făgăduinţei lui Hristos şi a Tatălui
• al doilea: începutul vieţii monastice în Biserică.

La prima vedere, pare a nu exista vreo legătură fundamentală între cele două evenimente. Dar dacă noi luăm în consideraţie elementele cauzale şi consecinţele, noi vom putea discerne existenţa unei relaţii profunde, aşa de profundă, încât în definitiv noi vom descoperi că ele nu sunt decât unul singur de-a lungul timpului.

Coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii a fost punctul de plecare din care au izvorât puterile mărturisirii pentru Hristos, din Iudeea până la capătul pământului. Cât despre influenţa directă a acestei coborâri asupra credincioşilor înşişi, ea s-a manifestat sub forma unei schimbări radicale, în favoarea unei vieţi comunitare între toţi credincioşii cu preţul funcţionării familiilor lor la sânul Bisericii. Atunci s-au văzut persoane care se lepădau public de proprietăţile lor în favoarea conducătorilor comunităţii, şi-anume apostolii. Alţii vindeau bunurile lor personale şi le încredinţau preţul. Consecinţa - sau poate chiar motivaţia profundă - a fost consacrarea întregii vieţi în slujba Bisericii, atât în interior cât şi în exterior. Astfel a apărut forma primei Biserici: un grup de consacraţi care au primit sărăcia de bună voie , ducând o viaţă de comuniune.

Dacă reflectăm bine, este cu totul surprinzător să vedem cum a fost posibil la aceşti iudei îndrăgostiţi de bani şi de proprietăţi, ataşaţi de comerţ, câştig şi capital, să renunţe, să vândă totul, să pună totul la picioarele apostolilor şi să devină într-o clipă săraci şi lipsiţi!

De asemenea dacă noi privim de aproape cum în ciuda obiceiurilor iudaice privitoare la sistemul tribal, la importanţa acordată genealogiilor, la autoritatea patriarhală şi la dreptul întâiului născut, ei au acceptat integrarea familiilor lor în sânul Bisericii sub o paternitate nouă şi cu o înrudire spirituală nouă unde toţi devin fraţii tuturor şi unde moştenirea cea pământească şi patrimoniul cedează locul realităţilor nevăzute, dacă noi vom privi de aproape aceasta, noi vom fi atunci convinşi că există acolo o forţă superioară naturii umane, acea trimisă de Hristos la zece zile după înălţarea Sa în persoana Duhului Sfânt: “Veţi lua putere venind Duhul Sfânt peste voi” (Fapte 1, 8).

Trebuie acum să recunoaştem că această nouă putere spirituală pe care au primit-o credincioşii a avut ca prim efect o schimbare radicală în natura umană pentru ceea ce înseamnă raporturile sale cu banii, familia, structura socială activitatea cotidiană. Și ce natură! Natura iudaică îndărătnică şi faţă de care au eşuat toate mijloacele anterioare trimise de Dumnezeu pentru a o educa spiritual, atât prin dragoste, iertare, purtare de grijă şi abundenţa bunurilor pământeşti şi a minunilor arătate, cât şi prin severitatea , violenţa, deportarea în exil; toate acestea n-au reuşit să provoace nici cea mai mică urnire a temperamentului iudaic către comportamentul spiritual autentic.

Acelaşi temperament, aceeaşi natură s-a supus imediat Duhului Sfânt şi a devenit un exemplu surprinzător de renunţare, de mortificare, de detaşare şi de consacrare lui Dumnezeu a trupului, a inimi şi a duhului.

Dar ceea ce noi dorim să subliniem este forma luată de Biserica primară: ceea ce s-a întâmplat plecând de la ziua Cincizecimii era un răspuns absolut şi liber la acţiunea Duhului Sfânt în inimi. Biserica a debutat fără nici o organizare sau planificare. Duhul Sfânt lucra mai întâi în fiecare inimă şi oricine primea lucrarea Duhului se ducea să vândă totul şi chiar pe el însuşi şi venea să se unească cu Biserica.

A deveni membru al Bisericii primare implica vinderea tuturor bunurilor sale, tată sau o mamă, un frate sau o soră, un fiu sau o fiică refuza să primească credinţa, credinciosul trebuia să se separe de aceştia să lase totul şi să vină singur să se unească cu Biserica. Aici Biserica era identificată cu Hristos Însuşi: ”Noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie” (Mt. 19, 27) Căci Duhul Sfânt era, în mod tainic, în sânul comunităţii puternic prezent.

Aceasta este prima mişcare suscitată de Duhul Sfânt Însuşi în inima acestor simpli credincioşi, identică cu cea realizată de Domnul Hristos în inima primilor

Săi ucenici; o retragere totală din lume, abandonarea tuturor lucrurilor pentru a urma Lui.

Dar Biserica n-a putut păstra această nouă situaţie socio-economică. Ceea ce sa petrecut la început cu spontaneitatea Duhului şi răspunsul imediat al credincioşilor nu era decât o imagine a ceea ce se va petrece la sfârşitul timpului, ca o prelungire luminoasă a Împărăţiei care va veni, unde omul va trăi detaşat de toate, sub împărăţirea lui Dumnezeu care va avea grijă de toate.

Dar i-a veni greu Duhului Sfânt să vadă Biserica sperând această formă eshatologică şi să vadă inima omului că pierde acest răspuns liber la invitaţia la Împărăţie, detaşându-se de tot şi părăsind lumea în mod absolut. Căci acest demers spiritual, rezultat direct al Duhului Sfânt, este, în sine, o mărturisire dată Domnului Iisus Hristos şi o împlinire continuă a Evangheliei. Pentru aceasta Duhul a continuat să lucreze în inimi, ca să suscite acest răspuns către renunţarea totală, mortificarea completă şi retragerea din lume, dar într-un mod personal şi nu comunitar, care n-a fost pentru aceasta mai puţin intensă, mai puţin strălucitoare: atunci se asista la gesturile “faimoase” ale martirilor care exprimau cu mai multă vigoare continuitatea puterii Duhului Sfânt răspândit în inima credincioşilor. Această reacţie, împinsă la paroxism, a vădit capacitatea de renunţare şi mortificare latentă a inimii Bisericii, ca un răspuns net la chemarea de a învinge lumea prin credinţa în cele nevăzute.

Chiar înainte ca persecuţia starea martirilor să fi luat sfârşit o nouă formă de răspuns la chemarea Duhului Sfânt a apărut, destul de asemănătoare martirului, dar trăită zi de zi de-a lungul întregii vieţi: monahismul, care nu este nimic altceva decât renunţarea la tot şi purtarea crucii în fiecare zi. A slăvi vocaţia monastică înseamnă a o prezenta astfel.

Dacă veţi vrea să fiţi mai moderat, veţi spune că este un răspuns, nimic mai mult decât un răspuns la entuziasmul credinţa simple şi paşnice pe care Duhul Sfânt o aprinde din focul său tainic. Atunci persoana părăseşte totul şi pleacă singură, pentru apune în practică credinţa sa, nădejdea şi dragostea sa către Dumnezeu.

Noi am văzut că credinţa Bisericii primare a început în acelaşi mod. Se părăsea totul, se vindeca tot ce aveai, se renunţa la tot, se lăsă chiar şi membru familiei pentru a se uni şi consacra Bisericii, sau mai exact pentru a merge pe urmele Domnului. Noi am văzut că martiriul ia aceeaşi formă, deşi pentru un timp mai scurt.

Monahismul este deci continuarea, fără alterare a credinţei primitive. Noi regăsim în „Viaţa sfântului Antonie” chiar această semnificaţie: ”Mergând la biserică, după obiceiul său, el gândea în sinea lui, medita mergând cum apostolii părăsiră totul pentru a urma pe Domnul, cum după Faptele Apostolilor, credincioşii vindeau bunurile lor, aduceau preţul de pe ele, îl puneau la picioarele apostolilor” (Viaţa lui Antonie 2).

Flacăra aprinsă în inima lui Antonie era continuarea Focului depus în inima Bisericii din ziua Cincizecimii. Monahismul nu este original decât în măsura în care este efectul acestui foc de neatins al Duhului Sfânt, care a pus pe primi creştini, în ziua Cincizecimii, să părăsească lumea pentru a forma prima Biserică, apoi a reînceput să ardă cu flăcări epoca martirilor, pentru a vădi puterea credinţei Bisericii şi care după aceea s-a fixat în viaţa călugărilor pentru a reînsufleţi inima Bisericii de fervoarea (entuziasmul, zel) credinţei primare fondată pe jertfa de sine şi pe renunţarea totală la lume. Viaţa monastică a devenit într-un fel ca o suită de pilsalei ale Duhului Sfânt pe care Biserica le primeşte departe de lume, din deşert şi locuri aride, pentru a fi însufleţit totul în timpul zilelor.

Cu venirea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, Biserica a intrat într-o stare de efervescenţă spirituală în situaţia de a fu copleşită de harisme dumnezeieşti în plenitudine, atât cât natura umană putea să suporte şi în măsura receptivităţii sale ea impulsurile Duhului, la inspiraţiile sale şi la iluminările sale. Astfel a început vestirea Evangheliei şi mărturisirea dată Domnului Iisus până la capătul pământului.

Această mărturisire se sprijinea pe semne, minuni, miracole care însoţeau pe credincioşi şi care depăşeau natura umană ca o forţă pusă la îndemâna omului, pentru a mărturisi despre această forţă însăşi, despre izvorul său şi originea sa :

„Bărbaţi israeliţi, de ce vă miraţi de acest lucru, sau de ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble. Dumnezeul lui Avraam şi a lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri a slăvit pe Fiul său Iisus...și prin credinţa în numele lui, pe acesta pe care îl vedeţi şi îl cunoaşteţi, l-a întărit numele lui Iisus şi credinţa cea întru El i-a dat lui întregirea aceasta a trupului, înaintea voastră, a tuturor”(Fapte 3,12-16).

Semnele şi minunile au continuat astfel să susţină mărturisirea şi predica apostolilor, până ce a venit epoca martirilor. Atunci vestirea Evangheliei şi mărturisirea (martyria) dată Domnului Iisus a început să se manifeste fără miracole, ca o forţă superioară minunii, mai puternică decât viaţa pământească în întregime. Exemplul unui credincios recent convertit, care accepta public martiriul, care îndura cele mai grele feluri de torturi şi de moarte, în numele lui Iisus şi pentru Iisus, acest exemplu exprima cu cea mai mare evidenţă sensul credinţei în Hristos şi puterea Sa. Martiriul era în sine suficient pentru a aduce pe cei ce asistau să creadă în Domnul Iisus. Guvernatorul însuşi şi călăi terminau adesea prin a le fi frică şi prin a crede. Ce fiinţă umană poate să se stăpânească la vederea unei mame ca Doulaguie, care oferea pe cei 7 tineri ai săi spre martiriu, care-i încuraja şi după care se oferi pe ea însăşi sabiei, din dragoste pentru Hristos?

Astfel, martiriul a apărut ca un nou punct de sprijin pentru vestirea Evangheliei şi mărturisirea dată Domnului Iisus, după exemplul miracolelor şi minunilor din epoca apocaliptică . Puterea martirilor nu era în sine un miracol, căci ea nu se manifesta în afara naturi umane cum era cea a miracolului. Vindecarea neputinciosului sau învierea Tavitei nu era urmarea unei puteri naturale existente în Petru, ci mai degrabă a unei puteri care îi venea de altundeva, prin invocare, rugăciune şi credinţă. Martiriul dimpotrivă, este o putere echivalentă cu miracolul, dar unită cu natura umană.

Martirul primeşte o putere identică cu cea a miracolului, dar în natura sa însăşi, ca această putere, prezentă în el, să-l ajute să mărturisească credinţa în viaţa viitoare, nu numai pentru a vindeca bolile celorlalţi, ci mai degrabă lipsa lor de credinţă. Martirul primeşte de la Duhul o putere care săvârşeşte minuni, care ăl arată în propia sa persoană, ca şi cum ar fi devenit propriul său bun. Prin ea (prin puterea aceasta) el moare lui însuşi pentru a trăi pentru ceilalţi şi pentru a face să prevaleze (să învingă), înaintea lui însuşi, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celor care sunt de faţă moarte pentru Hristos asupra vieţii fără Hristos şi pentru a mărturisi astfel că “pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig” (Filip 1.21)

Martirul, prin forţa mărturisirii sale proclamă ca o credinţă vie l-a cuprins, că o putere dumnezeiască vie s-a unit cu natura sa. Valoarea acestei forţe va fi vădită de vărsarea sângelui, în momentul în care trupul va cădea pe pământ, mărturisirea, devenită atunci concretă şi evidentă, se va adăuga Evangheliei, ca o putere de viaţă dumnezeiască unită cu natura umană, confirmată prin moartea pentru adevăr, mărturie adevărată pe care Biserica este fondată şi creşte.

Dacă miracolele şi semnele primei perioade a Bisericii pot fi considerate ca o Evanghelie superioară naturii umane dar proclamată (vestită) prin ea martiriul din epoca următoare, devine o Evanghelie manifestată în chiar interiorul acestei naturi umane ca un act în acelaşi timp divin şi uman, care depăşeşte natura dar care este unită cu ea.

Dezvoltarea mărturisirii pentru Hristos, pentru Evanghelie şi pentru viaţa veşnică s-au derulat deci în lume cu o precizie uimitoare:

• mai întâi prin forţa miracolului, de exemplu învierea unui mort ca manifestare a puterii înseşi a lui Dumnezeu, superioară morţii şi a naturii umane.
• după aceea, prin forţa martiriului, adică acceptarea morţii cu bucurie şi plăcere, având în vedere primirea unei puteri a vieţii veşnice care lucra în natura umană ca o forţă capabilă de a o înălţa într-o clipă deasupra ei , într-un elan de credinţă incomparabil, pentru a face faţă morţii şi a o învinge cu curaj.
• şi în al treilea rând prin monahism, care este a treia fază a mărturisirii lui Hristos, a Evangheliei şi a vieţii veşnice, în faţa lumii, prin primirea unei puteri dumnezeieşti dată de Duhul Sfânt pentru a părăsi lumea atât pe plan fizic cât şi pe plan interior.

A părăsi lumea pe plan fizic, aceasta e bine cunoscut. Pe plan interior, aceasta implică transformarea naturii umane, zi după zi, dintr-o stare naturală în care ea este moartă din cauza păcatului, într-o stare supranaturală, unde ea va trăi prin har, aceasta implică apoi rămânerea în permanenţă în această stare supranaturală, oferindu-se jertfă vie şi dând fără încetare mărturie despre puterea divină primită de om în chiar inima naturii sale.

Viaţa monastică reproduce cele două acte precedente ale Duhului Sfânt: miracolul săvârşit prin învierea călugărului însuşi şi martiriului, care ridică natura umană deasupra ei înseşi. Duhul Sfânt amplifică acolo permanenţa cotidiană a trecerii de la moarte la viaţă, şi alegerea constant reînnoită a acestei stări care depăşeşte natura.

Călugărul este un creştin care este mort dar care învie mărturisind adevărata înviere în toate zilele vieţii sale.

Călugărul primeşte în natura sa moartă un dinamism supranatural care nu este altul decât sufletul vieţii veşnice. Iată de ce el suferă în toate zilele martiriul cu bucurie:

“Când persecuţia încetă, după martiriul fericitului episcop Petru, Antonie pleacă din Alexandria şi se retrase din nou în mănăstirea sa: el era acolo în fiecare zi martir prin conştiinţă şi al luptelor credinţei. Asceza era mai intensă şi mai riguroasă” (Viaţa Sfântului Antonie 47).

Călugărul, lucrând în felul acesta, nu reprezintă decât o imagine autentică a credinţei perioadei de început, ca un act viu al Duhului Sfânt. Acest act inaugurat în ziua Cincizecimii prin coborârea limbilor de foc , traversă epoca martirilor în care se împurpură de sânge şi se stabili în afara lumii pentru a o echilibra şi a mărturisii împotriva ei.

Viaţa monastică este deci ultima formă luată de mărturisirea credinţei creştine, pusă de Duhul Sfânt în inima Bisericii. Ea nu este nici o doctrină particulară a creştinismului, nici o treaptă de perfecţiune în credinţă, ci o imagine vie a mărturisirii creştine care rememorează sau reprezintă premisele credinţei ca răspuns la coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, când toţi părăseau bunurile lor, legăturile lor de rudenie şi casa lor pentru a se uni cu apostolii, după învăţătura Domnului. Viaţa monastică reprezintă sau rememoreză de asemenea demersul credinţei martirilor, când a trebuit să mărturisească pentru Hristos care şi-a dus crucea şi a suferit moarte în faţa lumii întregi.

Viaţa monastică este o mărturie vie a credinţei arzătoare; ea reproduce fidel credinţa şi viaţa Bisericii primare. Ea este un model concret de viaţă creştină autentică, totalmente conformă cu poruncile evanghelice. Ea nu este un model superior, ci un model autentic.

De asemenea când noi vorbim de viaţa monastică, noi vorbim implicit de întreaga viaţă creştină autentică; şi când vorbim despre creştinismul adevărat, noi ne gândim la viaţa monastică ca una din realizările sale exemplare.

Pere Matta el-Maskin, Saint Antoine, ascete selon l'Evangile, suivi de Les vingt Lettres de Saint Antoine apres la tradition arabe, Spiritualite Orientale (Nr. 57), Abbaye de Bellefontaine, 1993.
Traducere de Cosmin Bufnea.