Preambul: anunţuri şi avertismente

Prezentul eseu îşi propune să vadă cum ni se întâmplă să aplicăm o tendinţă a lumii (căzute) – ceea ce vom numi mai jos „zoom-ul” – la viaţa în Biserică – prin corespondentul bisericesc al zoom-ului profan: zoom-ul liturgic.
Diferiţi termeni şi diferite noţiuni folosite în acest eseu vor fi (re)definiţi, în expresia autorului, şi mai mult sau mai puţin schematizat, pe măsură ce apar în curgerea ideilor.
Alunecarea treptată a eseului în predică se va datora desigur faptului că autorul este preot.

Conceptul de zoom

Prin „zoom”, ca şi concept (nu ca şi obiect), înţeleg aici tendinţa – foarte înrădăcinată în noi înşine – de a se focaliza asupra lucrurilor, regiunilor, domeniilor din ce în ce mai specifice, din ce în ce mai restrânse, din ce în ce mai particulare (deşi e drept că azi o altă tendinţă prinde contur, anume aceea a sicretismului şi pluridisciplinităţii...), pierzând din vedere ansamblul şi unitatea.
Este ceea ce zice proverbul: „Nu vede pădurea de copaci”.
Este ceea ce zice o lege a lui Murphy: „Omul de ştiinţă este acela care ştie din ce în ce mai multe despre un domeniu din ce în ce mai restrâns, până când ajunge să ştie aproape tot despre aproape nimic”.
Este ceea ce zice o apoftegmă patericală: „Într-o zi, avva Evloghie, nereuşind să-şi ascundă tristeţea, fu întrebat de un bătrân: De ce eşti trist, avva? – Încep să mă îndoiesc de judecata fraţilor în privinţa măreţelor realizări ale lui Dumnezeu, a răspuns avva Evloghie şi a continuat: Este deja a treia oară când, arătându-le o bucată de pânză de in pe care am desenat un punct roşu şi întrebându-i ce văd, toţi mi-au răspuns: «Un punct roşu», însă nici măcar o dată «O bucată de pânză»…” (După: Neurofenul duhovnicesc, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, apoftegma 4).

Treceri „naturale”

Trecerea de la acest „zoom”, înţeles în sensul de mai sus, la ceea ce voi numi, explica şi analiza mai departe, „zoom-ul liturgic” se face în mod „natural”, adică în acea naturalitate anapoda (gr. anapoda = cu susul în jos), prin care acceptăm ca lucruri de o importanţă mai mică să fie determinante asupra unor lucruri de o importanţă mai mare: adevărata naturalitate a omului, adică cea pentru care a fost creeat de Dumnezeu, era, după Sfinţii Părinţi, ca mintea/duhul sa să se întoarcă spre cele dumnezeieşti, sufletul/psihicul spre cele duhovniceşti, iar trupul spre cele sufleteşti. Aceasta este ordinea nesfârşit repetată de Părinţi (Sfântul Maxim Mărturisitorul, bunăoară, citat de Vlaimir Lossky în Teologia mistică a Bisericii de Răsărit), atât în scrierile filocalice, cât şi în cele imnografice: trupul să se supună sufletului, sufletul(psyche) să se supună minţii(nous), iar mintea Logos-ului. În mod contrar, tendinţa căzută este aceea de a hrăni mintea/duhul din cele sufleteşti (exemple facile: înlocuirea rugăciunii cu „meditaţia”, în anumite practici orientalizante; înlocuirea icoanei cu pictura etc. – şi în general invazia culturalului peste cultual şi duhovnicesc) şi sufletul din cele trupeşti – tendinţă care îl duce pe om să fie carnal în suflet, în loc de a tinde să fie duhovnicesc în trup (Părintele Stăniloae).
În această dinamică a căderii omul ajunge să aplice vieţii în Biserică, vieţii duhovniceşti, înclinaţiile din viaţa de zi cu zi. În această dinamică, în care toţi suntem prinşi, mai mult sau mai puţin, omul ajunge să aplice zoom-ul şi în viaţa bisericească şi spirituală, care rezultat eu l-am numit „zoom-ul liturgic”.

Zoom-ul liturgic

Pentru a înţelege corespondentul liturgic al zoom-ului profan este sufiecient să aruncăm o privire asupra felului în care participăm la slujbele Bisericii.
Practica obişnuită a „bunilor creştini” este de a participa (cerinţă a Catehismelor) la slujbe în duminici şi sărbători (praznicele Împărateşti, o parte a praznicelor Maicii Dumnului şi căteva praznice de Sfinţi). Dar ce este această practică, dacă nu o focalizare (zoom-are) asupra unei serii de sărbători? – O alegere: dintre toate pietrele preţioase care ne sunt puse în faţă alegem o serie, cele mai frumoase (şi mai importante, ne place să zicem), şi ne aplecăm asupra lor, aproape cu exclusivitate. Acest lucru nu este, desigur, blamabil în sine: Să nu fie! – Dar trebuie să fim conştienţi, pentru adevăr şi pentru smerenie, că această practică, ce are darul de a linişti conştiinţa noastră (că doar împlinim ceea ce ne cere Biserica, nu-i aşa?), reprezintă în fapt o condescendenţă faţă de slăbiciunea şi neputinţa noastră omenească: nu putem, nu suntem în stare să comemorăm şi să (re)actualizăm [căci aceasta ar fi, într-o „definiţie” simplistă, prin doi termeni, cultul Bisericii] toate gesturile Mântuitorului nostru. De ce? – Pentru că toate gesturile Mântuitorului nostru Iisus Hristos ar trebui să ne intereseze, căci toate ne aduc mântuirea (mântuirea = continuă lucrare pe Cale cu cel care a zi: „Eu sunt Calea”).
Ce înseamnă faptul că toate gesturile Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne aduc mântuirea? – Aceasta înseamnă că toate gesturile lui Dumnezeu întrupat ating, de o manieră foarte concretă şi ontologică (iar nu morală!) firea/natura umană pe care El a luat-o în Persoana Sa dumnezeiească. Consecinţa imediată, pe de-o parte, a unirii firilor umană şi dumnezeiescă în Persoana Logosului (în termenii difiniţiei de la Calcedon) şi, pe de altă parte, a unităţii firii umane, consecinţa imediată este deci că natura noastră umană, care nu e separată de cea a lui Hristos, a primit în ea însăşi, odată cu „gesturile” de iubirea ale Dumnezeu-Omului către noi şi prin acestea, a primit seminţele lor şi chemarea pentru a împlini aceste gesturi de iubire către aproapele, ca şi cale de mântuire şi de îndumnezeire. Toate aceste gesturi ale Domnului, în calitatea lor de gesturi ale lui Dumnezeu (întrupat) sunt esenţiale şi ontologic egale: învierea Domnului însuşi este egală cu învierea fiicei lui Iair, după cum, paradoxal desigur, prima poruncă a Legii, „să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău” este egală celei de-a doua, „să-l iubeşti pe aproapele tău” (Matei 22).
Acum, că am văzut că toate gesturile Mântuitorului sunt ontologic-egale (şi toate ne aduc deci mântuirea – deşi, fiecare la măsurile noastre, uităm sau neglijăm faptul acesta: cum ne aduce mântuire faptul că Iisus dormea de oboseală în barca zgâlţâită de furtună?, ne vine să întrebăm…), înţelegem şi că, fortuit, aşa cum alegem să accentuăm anumite gesturi ale Mântuitorului, tot aşa facem alegerea de a ne concentra, de a ne focaliza asupra unei serii de comemorări ale acestor gesturi exemplare şi de-viaţă-dătătoare ale Domnului, respectiv o serie de sărbători, pierzând din vedere, prin acest zoom liturgic, unitatea ontologică a slujbelor Bisericii şi „greutatea” lor mântuitoare.

Pentru smerenie

Probabil că cei mai mulţi dintre cititorii acestor rânduri sunt oameni ca şi mine, care merg (conştiincios) la slujbele Bisericii în (aproape) toate duminicile şi sărbătorile. În plus, noi-aceştia adesea îi privim cu un anume dispreţ superior şi îi judecăm cu facilitate pe ei-aceia care vin la biserică „din an în paşti”, „la Paşti şi la Crăciun” sau de trei ori în viaţă: la botez, la cununie şi la înmormântare (de două ori din trei aduşi deci de alţii). Şi uităm, în această atitudine, că şi ei ca şi noi au făcut nişte „alegeri ontologice” (şi mai ales ontologic-egale): fiecare alege un număr de pietre scumpe de pe masa Vieţii şi a Mântuirii, şi anume pe acelea pe care le crede că sunt cele mai valoroase şi mai frumoase.
Ce facem apoi cu aceste pietre – e o altă discuţie, tot întru smerenie.