Prezentul eseu îşi propune să
vadă cum ni se întâmplă să aplicăm o tendinţă a
lumii (căzute) – ceea ce vom numi mai jos „zoom-ul” – la viaţa
în Biserică – prin corespondentul bisericesc al zoom-ului profan: zoom-ul
liturgic.
Diferiţi termeni şi diferite
noţiuni folosite în acest eseu vor fi (re)definiţi, în expresia
autorului, şi mai mult sau mai puţin schematizat, pe măsură
ce apar în curgerea ideilor.
Alunecarea treptată a eseului în predică
se va datora desigur faptului că autorul este preot.
Prin „zoom”, ca şi concept (nu ca
şi obiect), înţeleg aici tendinţa – foarte
înrădăcinată în noi înşine – de a se focaliza asupra
lucrurilor, regiunilor, domeniilor din ce în ce mai specifice, din ce în ce mai
restrânse, din ce în ce mai particulare (deşi e drept că azi o
altă tendinţă prinde contur, anume aceea a sicretismului şi
pluridisciplinităţii...), pierzând din vedere ansamblul şi
unitatea.
Este ceea ce zice proverbul: „Nu vede
pădurea de copaci”.
Este ceea ce zice o lege a lui Murphy:
„Omul de ştiinţă este acela care ştie din ce în ce mai
multe despre un domeniu din ce în ce mai restrâns, până când ajunge
să ştie aproape tot despre aproape nimic”.
Este ceea ce zice o apoftegmă
patericală: „Într-o zi, avva Evloghie, nereuşind să-şi
ascundă tristeţea, fu întrebat de un bătrân: De ce eşti
trist, avva? – Încep să mă îndoiesc de judecata fraţilor în
privinţa măreţelor realizări ale lui Dumnezeu, a
răspuns avva Evloghie şi a continuat: Este deja a treia oară
când, arătându-le o bucată de pânză de in pe care am desenat un
punct roşu şi întrebându-i ce văd, toţi mi-au răspuns:
«Un punct roşu», însă nici măcar o dată «O bucată de
pânză»…” (După: Neurofenul duhovnicesc, Editura Teognost,
Cluj-Napoca, 2001, apoftegma 4).
Trecerea de la acest „zoom”, înţeles
în sensul de mai sus, la ceea ce voi numi, explica şi analiza mai departe,
„zoom-ul liturgic” se face în mod „natural”, adică în acea
naturalitate anapoda (gr. anapoda = cu susul în jos), prin care
acceptăm ca lucruri de o importanţă mai mică să fie
determinante asupra unor lucruri de o importanţă mai mare: adevărata
naturalitate a omului, adică cea pentru care a fost creeat de Dumnezeu,
era, după Sfinţii Părinţi, ca mintea/duhul sa să se
întoarcă spre cele dumnezeieşti, sufletul/psihicul spre cele
duhovniceşti, iar trupul spre cele sufleteşti. Aceasta este ordinea
nesfârşit repetată de Părinţi (Sfântul Maxim
Mărturisitorul, bunăoară, citat de Vlaimir Lossky în Teologia
mistică a Bisericii de Răsărit), atât în scrierile
filocalice, cât şi în cele imnografice: trupul să se supună
sufletului, sufletul(psyche) să se supună minţii(nous),
iar mintea Logos-ului. În mod contrar, tendinţa căzută
este aceea de a hrăni mintea/duhul din cele sufleteşti (exemple
facile: înlocuirea rugăciunii cu „meditaţia”, în anumite practici
orientalizante; înlocuirea icoanei cu pictura etc. – şi în general invazia
culturalului peste cultual şi duhovnicesc) şi sufletul din cele
trupeşti – tendinţă care îl duce pe om să fie carnal în
suflet, în loc de a tinde să fie duhovnicesc în trup (Părintele
Stăniloae).
În această dinamică a
căderii omul ajunge să aplice vieţii în Biserică,
vieţii duhovniceşti, înclinaţiile din viaţa de zi cu zi. În
această dinamică, în care toţi suntem prinşi, mai mult sau
mai puţin, omul ajunge să aplice zoom-ul şi în viaţa
bisericească şi spirituală, care rezultat eu l-am numit „zoom-ul
liturgic”.
Pentru a înţelege corespondentul liturgic
al zoom-ului profan este sufiecient să aruncăm o privire
asupra felului în care participăm la slujbele Bisericii.
Practica obişnuită a „bunilor
creştini” este de a participa (cerinţă a Catehismelor) la slujbe
în duminici şi sărbători (praznicele Împărateşti, o
parte a praznicelor Maicii Dumnului şi căteva praznice de
Sfinţi). Dar ce este această practică, dacă nu o focalizare
(zoom-are) asupra unei serii de sărbători? – O alegere: dintre toate
pietrele preţioase care ne sunt puse în faţă alegem o serie,
cele mai frumoase (şi mai importante, ne place să zicem), şi ne
aplecăm asupra lor, aproape cu exclusivitate. Acest lucru nu este,
desigur, blamabil în sine: Să nu fie! – Dar trebuie să fim
conştienţi, pentru adevăr şi pentru smerenie, că
această practică, ce are darul de a linişti conştiinţa
noastră (că doar împlinim ceea ce ne cere Biserica, nu-i aşa?),
reprezintă în fapt o condescendenţă faţă de
slăbiciunea şi neputinţa noastră omenească: nu putem, nu
suntem în stare să comemorăm şi să (re)actualizăm
[căci aceasta ar fi, într-o „definiţie” simplistă, prin doi
termeni, cultul Bisericii] toate gesturile Mântuitorului nostru. De ce?
– Pentru că toate gesturile Mântuitorului nostru Iisus Hristos ar trebui
să ne intereseze, căci toate ne aduc mântuirea (mântuirea =
continuă lucrare pe Cale cu cel care a zi: „Eu sunt Calea”).
Ce înseamnă faptul că toate
gesturile Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne aduc mântuirea? – Aceasta
înseamnă că toate gesturile lui Dumnezeu întrupat ating, de o manieră
foarte concretă şi ontologică (iar nu morală!) firea/natura
umană pe care El a luat-o în Persoana Sa dumnezeiească.
Consecinţa imediată, pe de-o parte, a unirii firilor umană
şi dumnezeiescă în Persoana Logosului (în termenii difiniţiei de
la Calcedon) şi, pe de altă parte, a unităţii firii umane,
consecinţa imediată este deci că natura noastră umană,
care nu e separată de cea a lui Hristos, a primit în ea însăşi,
odată cu „gesturile” de iubirea ale Dumnezeu-Omului către noi şi
prin acestea, a primit seminţele lor şi chemarea pentru a împlini
aceste gesturi de iubire către aproapele, ca şi cale de mântuire
şi de îndumnezeire. Toate aceste gesturi ale Domnului, în calitatea
lor de gesturi ale lui Dumnezeu (întrupat) sunt esenţiale şi
ontologic egale: învierea Domnului însuşi este egală cu învierea
fiicei lui Iair, după cum, paradoxal desigur, prima poruncă a Legii,
„să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău” este egală celei
de-a doua, „să-l iubeşti pe aproapele tău” (Matei 22).
Acum, că am văzut că toate
gesturile Mântuitorului sunt ontologic-egale (şi toate ne aduc deci
mântuirea – deşi, fiecare la măsurile noastre, uităm sau
neglijăm faptul acesta: cum ne aduce mântuire faptul că Iisus dormea
de oboseală în barca zgâlţâită de furtună?, ne vine să
întrebăm…), înţelegem şi că, fortuit, aşa cum alegem
să accentuăm anumite gesturi ale Mântuitorului, tot aşa facem
alegerea de a ne concentra, de a ne focaliza asupra unei serii de
comemorări ale acestor gesturi exemplare şi
de-viaţă-dătătoare ale Domnului, respectiv o serie de
sărbători, pierzând din vedere, prin acest zoom liturgic,
unitatea ontologică a slujbelor Bisericii şi „greutatea” lor
mântuitoare.
Probabil că cei mai mulţi dintre
cititorii acestor rânduri sunt oameni ca şi mine, care merg (conştiincios)
la slujbele Bisericii în (aproape) toate duminicile şi
sărbătorile. În plus, noi-aceştia adesea îi privim cu un anume
dispreţ superior şi îi judecăm cu facilitate pe ei-aceia care
vin la biserică „din an în paşti”, „la Paşti şi la
Crăciun” sau de trei ori în viaţă: la botez, la cununie şi
la înmormântare (de două ori din trei aduşi deci de alţii).
Şi uităm, în această atitudine, că şi ei ca şi
noi au făcut nişte „alegeri ontologice” (şi mai ales
ontologic-egale): fiecare alege un număr de pietre scumpe de pe masa
Vieţii şi a Mântuirii, şi anume pe acelea pe care le crede
că sunt cele mai valoroase şi mai frumoase.
Ce facem apoi cu aceste pietre – e o
altă discuţie, tot întru smerenie.
Pr. Iulian Nistea
inistea@yahoo.com
| TOP |
|
|